bili [At: DOSOFTEI, V. S. 143 / Pzi: ~lesc / E: nct] 1 vt (Trs; Mol) A înălbi. 2 vr A se farda cu fard alb Cf bileală.

BILI (-lesc) Trans. Mold., mai adesea GHILI I. vb. tr. A nălbi (pînză). II. vb. refl. 1 A se nălbi: întinzînd pînzele în grădină pe iarbă să se bilească (RET.) ¶ 2 A se sulemeni [srb. bijeliti, rut. biliti].

BILI vb. (Mold.) A înălbi. Spălînd și bilind cămeș[i]. DOSOFTEI, VS. Etimologie: ucr. biliti. Vezi și bilitor. verb

bilì (ghilì) Mold. v. 1. a nălbi (pânza); 2. a-și drege fața, a se sulemeni. [Ceh. BILITI (BĔLITI), a albi; v. beli].

ghilì v. Mold. V. bilì: fete ce ghileau pânza CR.

bilésc v. tr. (rut. biliti, vsl. bĕliti, a albi. V. podbeal). Vechĭ. Azĭ. Trans. Albesc spălînd: a bili pînza. V. refl. Mă sulimenesc. – Azĭ în nord și est numai ghilesc. V. belesc și ghilosesc.

ghilésc, V. bilesc.

!bili (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bilesc, 3 sg. bilește, imperf. 1 bileam; conj. prez. 1 sg. să bilesc, 3 să bilească

BILI vb. v. albi, înălbi.

bili vb. v. ALBI. ÎNĂLBI.

bili (-lesc), vb. – 1. A albi, a spăla rufele. – 2. (Refl.) A se sulemeni, a se albi la față. – Var. (Mold.) ghili. Mr. bilire. Sl. bĕliti, de la bĕlŭ „alb” (Cihac; Miklosich, Slaw. Elem., 16), cf. bg. bĕlĕjă, sb. bjeliti, slov., ceh. bĕliti, rut. biliti. A fost considerat în mod greșit dublet al lui beli. Der. bileală, ghileală, s. f. (alb de plumb, ceruză); bilit, ghilit, s. n. (spălat, acțiunea vb. a spăla); bilitor, s. m. (spălător); bilitoare, ghilitoare, s. f. (spălătoreasă; spălător).

bili, bilesc, (bdili), v.t.r. (reg.) 1. A (se) albi. 2. A înălbi pânza țesută în război, prin spălare repetată și uscare la soare: „Și pe când o întins mai bine cânepa și o bdilea…” (Bilțiu, 1999: 114). – Din sl. bĕliti, de la bĕlŭ „alb” (Miklosich, după DER), cf. ucr. biliti (DER).

bili, bilesc, (bd’ili), vb. tranz. și refl. – (reg.) 1. A (se) albi. 2. A înălbi pânza țesută în război, prin spălare repetată și uscare la soare (ALRRM, 1971: 514): „Și pe când o întins mai bine cânepa și o bdilea…” (Bilțiu, 1999: 114). – Et. nec. (MDA); din sl. bĕliti, de la bĕlŭ „alb” (Cihac, Miklosich, cf. DER), cf. ucr. biliti (DER).

bili, bilesc, (bd’ili), vb. tranz. și refl. – 1. A (se) albi. 2. A înălbi pânza țesută în război, prin spălare repetată și uscare la soare (ALR 1971: 514): „Și pe când o întins mai bine cânepa și o bdilea…” (Bilțiu 1999: 114). – Din sl. bĕliti, de la bĕlŭ „alb” (Cihac cf. DER), cf. ucr. biliti.