biruință sf [At: PRAV. MOLD. 100₂ / Pl: ~țe / E: birui + -ință] 1 Stăpânire. 2 Victorie.

biruință s.f. 1 Victorie, izbîndă. A credinței biruință căta orice cavaler (EMIN.). 2 (înv.) Stăpînire politică, autoritate, dominație. Por împăratul... avea treizeci și șase de limbi supt biruința lui (ALEXAN.). • pl. -e. /birui + -ință.

BIRUINȚĂ (pl. -țe) sf. 1 Faptul de a birui ¶ 2 Izbîndă, victorie: fetele împăratului... îi poftiră ~ (ISP.).

BIRUINȚĂ, biruințe, s. f. Izbîndă, victorie. O să se-ntoarcă! Cîntase aceste cuvinte ca într-o biruință. SADOVEANU, M. C. 76. Pe cînd oastea se așază, iată soarele apune, Voind creștetele-nalte ale țării să-ncunune Cu un nimb de biruință. EMINESCU, O. I 148. ♦ Fig. Pămîntul întors e o biruință mare... în el s-a semănat pînea de mîine a orașelor. CAMILAR, TEM. 101.

BIRUINȚĂ, biruințe, s. f. Victorie, izbîndă. – Din birui + suf. -ință.

BIRUINȚĂ ~e f. Succes deplin obținut printr-un efort deosebit (într-o luptă, într-o competiție sportivă, într-un domeniu de activitate etc.); victorie; izbândă. [G.-D. biruinței; Sil. -ru-in-ță] /a birui + suf. ~ință

biruință f. fapta de a birui și rezultatul ei: învingere, victorie.

biruínță f. pl. e. Învingere, victorie.

biruință s. f., g.-d. art. biruinței; pl. biruințe

biruință s. f., g.-d. art. biruinței; pl. biruințe

biruință s. f., g.-d. art. biruinței; pl. biruințe

BIRUINȚĂ s. izbândă, victorie. (A repurtat o mare ~.)

BIRUINȚĂ s. izbîndă, victorie. (A repurtat o mare ~.)

Biruință ≠ înfrângere