BOCĂNIT s. n. Acțiunea de a bocăni și rezultatul ei; zgomot produs prin lovirea cu un obiect tare în ceva; bocăneală, bocănitură. – V. bocăni.

bocănit sn [At: VLAHUȚĂ, ap. CADE / Pl: ~uri / E: bocăni] 1 Lovire repetată cu un obiect tare în ceva Si: bocănitură (1). 2 Tropăială. 3 Ciocnit¹. 4 Zgomotul produs de bocănit (1) Si: bocănitură (2).

bocănit s.n. Lovire cu un obiect tare în ceva, producînd zgomot; bocăneală. • pl. -uri. /v. bocăni.

BOCĂNIT sbst. – BOCĂNEALĂ: s’aude un ~ la dulapul din sală (VLAH.).

BOCĂNIT s. n. Acțiunea de a bocăni și rezultatul ei; zgomot produs prin izbirea cu un obiect tare în ceva; bocăneală, bocănitură. – V. bocăni.

BOCĂNIT s. n. Acțiunea de a bocăni și zgomotul produs de lovire; bocănitură. Un timp au tăcut, ascultîndu-și bocănitul pașilor pe asfalt. GALAN, Z. R. 346. Un bocănit în ușă le rupse vorba. DUNĂREANU, CH. 215.

BOCĂNIT s. n. Acțiunea de a bocăni și rezultatul ei.

bocănit n. 1. lucrarea de a bocăni; 2. fam. trânteală: să mănânce bocănit.

băcănit² sn vz bocănit¹

băcănit⁴, ~ă a vz bocănit²

bocănit s. n.

bocănit s. n.

bocănit s. n.

BOCĂNIT s. 1. bocăneală, bocănitură, pocăneală, pocănit, pocănitură, (reg.) bontăneală, bontănitură. (Se aude un ~.) 2. v. bătaie.

BOCĂNIT s. 1. bocăneală, bocănitură, pocăneală, pocănit, pocănitură, (reg.) bontăneală, bontănitură. (Se aude un ~ ritmic.) 2. bătaie, bocăneală, bocănire, bocănitură, ciocăneală, ciocănire, ciocănit, ciocănitură, (reg.) tocănire, tocănit. (Se aude un ~ în ușă.)