bocănitură sf [At: DUNĂREANU, CH. 10 / Pl: ~ri / E: bocăni + -(i)tură] 1-2 Bocănit (1, 4).

bocănitură s.f. Bocănit. • pl. -uri. /bocăni + -itură.

BOCĂNITURĂ (pl. -turi) sf. Bocăneală, bocănit, ciocănitură: aud prin somn bocănituri (VLAH.) [bocăni].

BOCĂNITURĂ, bocănituri, s. f. Zgomotul produs prin bocănire; bocănit. De-afară veneau bocăniturile în fugă ale unor bocanci. CAMILAR, N. I 81. Tăcură lucrătorii, lăsînd loc huruitului mașinilor și bocăniturilor greoaie și repezi ale ciocanului. ARDELEANU, D. 249. Pe cînd bătrînul era aproape să-și isprăvească mîncarea, auzi cîteva bocănituri grele. DUNĂREANU, CH. 8.

BOCĂNITURĂ, bocănituri, s. f. Bocănit; zgomot produs prin lovire repetată cu un obiect tare. – Din bocăni + suf. -(i)tură.

bocănitură s. f., g.-d. art. bocăniturii; pl. bocănituri

bocănitură s. f., g.-d. art. bocăniturii; pl. bocănituri

bocănitură s. f., g.-d. art. bocăniturii; pl. bocănituri

BOCĂNITURĂ s. 1. v. bocănit. 2. v. bătaie.

BOCĂNITURĂ s. 1. bocăneală, bocănit, pocăneală, pocănit, pocănitură, (reg.) bontăneală, bontănitură. (O ~ ritmică.) 2. bătaie, bocăneală, bocănire, bocănit, ciocăneală, ciocănire, ciocănitură, (reg.) tocănire, tocănit. (Se aude o ~ în ușă.)