bre i [At: GHICA, S. VII / V: ~a / E: tc bre] (Îfm) 1 Modalitate de adresare. 2 Expresie a uimirii. 3 Expresie a indignării. 4 Expresie a fricii.

bre interj. (fam.) 1 Cuvînt cu care se atrage atenția cuiva sau cu care se introduce o interpelare. Bre, îi zise într-o zi... (CĂL.). ◊ expr. Stai, bre v. sta. 2 (de obicei repet.) Cuvînt care exprimă mirare: a) (cu o notă de admirație) Bre! Ce mare te-ai făcut!; b) (cu o notă de teamă) Bre, ce vijelie! (GAL.); c) (cu o notă de supărare, indignare, mustrare) Da deschide ușa, bre omule! (ALECS.). • /<tc. bre.

BRE! interj. 1 Exprimă mirarea: bre! că mare te-ai făcut ¶ 2 Întrebuințat în loc de mă, măi, adese-ori cu o nuanță de supărare sau de mustrare: astîmpără-te, bre omule! [tc.].

BRE interj. 1. (Familiar; urmat adeseori de un vocativ) Interjecție cu care atragi atenția cuiva că te adresezi lui. V. mă, măi, bă, fă. Ce vorbe-s acestea, bre Dumitrache Hau? mă întrebă Nedelcu. SADOVEANU, N. F. 91. Dragostea, bre, dragostea, pîrdalnica de dragoste... HOGAȘ, DR. 239. Bre, oameni buni: eu am să vă fac trei întrebări. ISPIRESCU, L. 176. Bre, Păndele! de vrei bani Să nu-i poți mînca doi ani, Dă-ne pe Vulcan legat, Că-i peșcheș de împărat. ALECSANDRI, P. P. 135. 2. (Adesea repetat sau cu vocala prelungită) Interjecție care exprimă mirare: a) (cu o notă de admirație; v. tii, măi – măi) [Ceasornicul] te-a cunoscut și s-a deșteptat. Bre, bre! SADOVEANU, N. F. 98. Mai iată și alte lighioi! Bre, bre, bre, da multe soiuri de dihănii mai sînt în leș! ALECSANDRI, T. I 85; b) (cu o notă de supărare, mustrare sau indignare față de comportarea reprobabilă a cuiva) Ei, bre, bre, asta nu-i bine! CAMILAR, N. II 242. Bre! strigă boierul. Cum se poate una ca asta? ISPIRESCU, L. 290. Da deschide ușa, bre omule... măi, că încă așa lighioaie n-am văzut! ALECSANDRI, T. 198; c) (cu o notă de teamă față de ceva neplăcut) Bre, ce vijelie! GALACTION, O. I 48. Bre, bre, bre! Vai de mine! CONTEMPORANUL, I 405. Da frică mi-o fost... bre... bre, bre! ALECSANDRI, T. 225. – Variantă: (rar) brea (ALECSANDRI, T. 1257, BUDAI-DELEANU, Ț. 320) interj.

BRE interj. 1. (Fam.) Cuvînt cu care atragem atenția cuiva că ne adresăm lui. 2. Cuvînt care exprimă mirare. – Tc. bre.

BRE interj. fam. 1) (se folosește pentru a atrage atenția persoanei căreia i se adresează) Măi. 2) (folosit repetat sau pronunțat prelung exprimă mirare). /<turc. bre

bre! int. exprimând mirare, supărare sau familiaritate: spune, bre! omule! vino încoa, bre! [Turc. BRE].

bre interj. chemare, mirare și admirațiune adresată bărbaților, ca și măĭ: Bre omule! Ia stăĭ, bre! Bre! Mare minune! Bre! Da învățat e! (ngr. bre, vre și moré. V. măre).

brea i vz bre

BREA interj. v. bre.

bre interj.

bre (fam.) interj.

bre interj.

bre interj. – 1. Introduce o interpelare. – 2. Exprimă surpriza sau mirarea, uneori intensificată prin repetiție. – Mr. bre, vre, megl. bre. Tc. brè (Roesler 590; Șeineanu, II, 60; Ronzevalle 48); cf. ngr. μπρέ, bg. bre.

bre! interj. (pop.) prin care atragem atenția persoanei căreia ne adresăm

BRE interj. v. hăi, măi.

bre interj. v. HĂI. MĂI.

BRE interj. (Mold.) Măi! Măre! Corăbiarul zise: Bre, hei porc peștit și pește porcit! CANTEMIR, IST. Etimologie: tc. bre. interjecție