cândai av [At: CORESI, EV. 23 / V: ~ilea / A: cân~ / E: când + -ai] (Înv) 1 Cumva Mă temeam să nu cândai să vină să mă lovească. 2 Cândva, vreodată Să-i ascultăm învățătura: cândai poate fi de spăsenie. 3 (În construcții cu verbe la condițional sau viitor și în relație cu doar) Poate, posibil Cândai doară se vor putea îndrepta. 4 Măcar Cândai pentru slujbă se va milostivi. 5 Atunci când Cândai năvălește vreun dușman.

*CÎNDAI adv. și conj. (Mold.) 1. Adv. Cîndva; cumva. A: Cîndai să nu-l him scîrbit în ceva. VARLAAM. Iaste fratele meu flocos, iară eu sînt neated, cîndai să nu mă achipăiască părintele. DP, 16^v. Lui Leon i se făcu milă de el si-l trăgea de mînă . . . cîndai va afla apă să-l adape. MÎNTUIREA PĂCĂTOȘILOR; cf. ȘAPTE TAINE; PRAV.; DOSOFTEI, PS; DOSOFTEI, VS; CANTEMIR, IST. // B: La urechile celui fără de minte nimica nu zice, ca nu cîndai să batjocorească pre cele înțelepte ale tale. BIBLIA (1688); cf. ÎNDREPTAREA LEGII. C: Iată, stau înaintea ușii meale și bat, cîndai doară va auzi cineva glasul mieu. APOC., 115^r. 2. Conj. Cînd,dacă. A: Cine știe cîndai va-ntoarce si-i va căi? DOSOFTEI, PARIMIAR ; cf. PRAV. // B: Cîndai să (MUNT. cîndai doar se) va fi îndemnat fata . . . atunce silitoriul să nevoiaște numai sa o înzestreadze. PRAV.; cf. .BIBLIA, (1688). Etimologie: cînd + -ai. Vezi și cîndailea. Cf. cîndailea.

cîndáĭ adv. (d. cînd cu un sufix -aĭ ca și’n încaĭ). Vechĭ. Cumva, poate, doară: ca nu cîndáĭ să cadz (Cant.), cîndáĭ să nu fie (ca nu cumva să fie), ca nu cîndáĭ va fi (ca nu cumva să fie), să nu cîndáĭ aŭ fost (ca nu cumva să fi fost), cîndáĭ să nu him greșit (ca nu cumva să fi greșit noĭ), cîndáĭ doară l-are tămădui (doară cumva l-ar tămădui). Conj. Dacă cumva: cîndáĭ năvăleaște vr’o fĭară (Moxa, la Acad.). – La Cant. și cîndáĭlea.

CÂNDAI adv. v. cumva, eventual, poate.

cîndai adv. v. CUMVA. EVENTUAL. POATE.