călău² sm [At: LB / Pl: ~ăi / E: cal + -ău] 1 (Îrg) Căloi (1). 2 (Pex) Om mare, mătăhălos, lălâu.

călău¹ sm [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 231 / V: (înv) calo / Pl: ~ăi / E: rrm kalo „negru”] 1 Bărbat însărcinat cu executarea osândiților la moarte Si: hoher, gâde. 2 (Pex) Om crud, sângeros, care supune pe cineva la chinuri Si: tiran, ucigaș.

CĂLĂU, călăi, s. m. 1. (În vechile orînduiri) Bărbat însărcinat cu execuția osîndiților la moarte; gîde. Călăul, regelui mai reteza pe buturugă Cîteva capete de răsculați. BOUREANU, S. P. 7. (În forma regională calău) [Domnul] striga: «Gios pe covor, Tăiați-i capul din zbor». Un călău se răpezea, Iataganu-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 182. 2. Fig. Om rău care supune pe cineva la chinuri, la torturi; tiran, ucigaș. Răscoală-ți copiii viteji ca titanii! Ca fiara, în care înfipt-ai cuțitul, Călăii să urle, să-și lepede anii De pradă și lene, – să-și vadă tiranii, Prin lacrimi sfîrșitul. NECULUȚĂ, Ț. D. 108. Cum de s-au îndurat părinții mei de mine, de m-au dat pe mîna unui călău ca acesta! El are să mă piardă. SBIERA, P. 277. [Lăpușneanu] își dete duhul în mînile călăilor săi. NEGRUZZI, S. I 165. Fig. Deznădejde fioroasă... Mi-ai fost soră prea iubită și mi-ai fost și crud călău. MACEDONSKI, O. I 94.

CĂLĂU, călăi, s. m. Bărbat însărcinat cu execuția osîndiților la moarte; gîde. ♦ Fig. Om rău care supune pe cineva la chinuri; tiran, ucigaș. – Țig. kalo „negru”.

CĂLĂU ~i m. 1) Persoană care execută condamnații la moarte. 2) fig. Om crud; om plin de răutate. [Sil. că-lău] /<țig. kalo

CĂLĂU s.m. (Mold.) Cel care execută pedeapsa cu moartea. A: Avea un țigan călău, adecă pierzător de oameni. M. COSTIN. Moartea-i celor răi calo. NCCD, 257; cf. NECULCE. // B: Speculator, calo, gîde, hegher. ST. LEX., 284. Variante: calo (NCCD, 257; ST. LEX., 284). Etimologie: țig. kalo. Cf. g e l a t, g î d e, h o h e r.

călău m. 1. cel însărcinat cu execuțiunea osândiților la moarte; 2. fig. omul sângiurilor, tiran. [Țigăn. KALO, țigan, călăii recrutându-se mai ales dintre Țigani].

călăŭ, V. calăŭ.

CALĂU, CĂLĂU sm. 1 Individ însărcinat să execute pe cei condamnați la moarte, gîde: vechiul călău al baronului... face sgomot ascuțindu-și satîrul I. -GH. ¶ 2 familiar Om crud, vărsător de sînge [țig. kaló „Țigan”, călăii, în vechime, fiind mai toți Țigani].

CALO s.m. v. călău.

calăŭ m. (țig. kaló, Țigan, fiind-că ceĭ maĭ mulțĭ calăĭ de pe la noĭ eraŭ Țiganĭ). Est. Acela care ucide pe ceĭ condamnațĭ la moarte (în Buc. și „hingher”). Fig. Om crud. – În vest călăŭ. V. gîde și gelat.

călău s. m., art. călăul; pl. călăi, art. călăii

călău s. m., art. călăul; pl. călăi, art. călăii

călău s. m., art. călăul; pl. călăi, art. călăii (sil. -lă-ii)

călău

călău, -ăi.

CĂLĂU s. gâde, (rar) torționar, ucigător, (înv. și reg.) hingher, (reg.) hoher, (înv.) gealat, măcelar, speculator. (~ executa pe cei condamnați la moarte.)

CĂLĂU s. gîde, (rar) torționar, ucigător, (înv. și reg.) hingher, (reg.) hoher, (înv.) gealat, măcelar, speculator. (~ executa pe cei condamnați la moarte.)

călău (călăi), s. m. – 1. Gîde. – 2. Tiran, asupritor. Țig. kalo „negru” și „țigan” (Miklosich, Zig., 229; Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 272; Gáldi, Dict., 226); cf. rezervele lui Graur 132. Se explică prin împrejurarea că se recrutau călăi exclusiv dintre sclavii țigani, întrucît îndeletnicirea lor era considerată extrem de rușinoasă. Cf. și sp. caló, și probabil lat. med. caloforcium „furcă”, de unde fr. califourchon, în care primul element nu a fost explicat pînă acum (Littré și Dauzat îl consideră inexplicabil; Schuchardt propunea o imposibilă der de la caballus; Gamillscheg presupune un *confurcium și Bloch-Wartburg recunoaște cuvîntul breton kall „testicule”). Cel mai probabil este că lat. caloforcium însemna, cum atestă glosele „furca gîdelui”. Pentru Lahovary 321, călău este cuvînt autohton, anterior invaziei indoeurop.