cearcăn sn [At: DOSOFTEI, V. S. 31 / V: țarc, țar~, țărcălan / Pl: ~e / E: refăcut din *cearcen (pll *cearcen, ml circinus)] 1 (Înv) Cerc (trasat pe pământ, pe nisip sau pe un obiect). 2 (Înv) Fiecare dintre cercurile concentrice din tăietura tulpinii unui arbore, ce reprezintă creșterea lui anuală. 3 (Înv) Halou de vapori văzut uneori în jurul soarelui sau al lunii Si: cercuț (19). 4-5 (Înv) Disc (al soarelui sau) al lunii. 6 (Ast; pop; înv) Eclipsă de soare. 7 (Înv) Semicerc. 8 (Înv) Curcubeu. 9 Cerc vânăt care înconjoară ochii obosiți sau bolnavi, ori care se formează în jurul unei răni. 10 (Îf țărcălan) Compas (de dogar).

CEARCĂN (pl. -ăne) sn. 1 🌦 Cerc luminos ce se ivește cîteodată în jurul soarelui sau al lunii: zărind un ~ în jurul lunii, s’a strecurat ca o nălucă pînă la biserică (DLVR.) ¶ 2 Cerc negricios ce se formează în jurul ochiului; ~ele dimprejurul ochilor întăreau... vorba lui că n’a dormit toată noaptea (BR.-VN.) [lat. cĭrcĭnus].

CEARCĂN, cearcăne, s. n. 1. Cerc vînăt, vînătaie care înconjură ochii unui om obosit sau bolnav. Eftimie era pămîntiu, cu cearcăne negre sub ochi. DUMITRIU, N. 245. Obrajii, despicați în două de niște brazde lungi, verticale, pornite chiar de sub cearcănele ochilor, arătau osteneală multă. GALAN, Z. R. 27. Era palidă, ofilită, cu cearcăne mari la ochi. BART, E. 161. Lungi cearcăne vinete se trăgeau împrejurul ochilor. EMINESCU, N. 4. ♦ (Rar) Dungă sau pată dovedind o stare bolnăvicioasă. Cîteva pete rumene cu cearcăne gălbui îi răsăriră în obraji. DELAVRANCEA, S. 114. Această infirmitate, ca și cearcănele vinete de pe obraz, se datorește abuzului nemăsurat al gogoșilor de ristic. CARAGIALE, O. II 94. 2. Cerc de vapori vizibil uneori în jurul soarelui sau (mai ales) al lunii. Luna s-a arătat c-un cearcăn roșu. DELAVRANCEA, A. 106.

CEARCĂN, cearcăne, s. n. 1. Cerc vînăt în jurul ochilor unui om obosit sau bolnav. 2. Cerc de vapori, vizibil uneori în jurul soarelui sau al lunii. – Lat circinus.

CEARCĂN ~e n. 1) Dungă vânătă care se formează în jurul ochilor unui om obosit sau bolnav. 2) pop. Cerc luminos din jurul unui astru sau al unei surse de lumină; țărcălan. [Sil. cear-căn] /<lat. circinus

cearcăn n. 1. cerc, mai ales cercul luminos în jurul soarelui sau al lunei; 2. cerc negricios în jurul ochilor; 3. compasul dogarilor. [Lat. CIRCINUS].

ceárcăn n., pl. e (d. cerc și sufixu -ăn saŭ d. lat. circinus, „compas”, pin schimbare de sufix. V. încercuĭesc. Cp. cu treacăt și leagăn). Nimbu din prejuru luniĭ saŭ al soareluĭ. Vinețeală pe supt ochĭ. Un instrument de făcut cercurĭ de butoaĭe.

țarcăn sn vz cearcăn

CERC (pl. -curi) sn. 1 📐 Suprafață plană limitată de circonferență (🖼 1068): suprafața ~ului ¶ 2 📐 Circonferență însăși (în mod impropriu): a face ~uri ¶ 3 Legătură de lemn sau de fier în formă de cerc cu care se înțepenesc și se strîng doagele unei buți (🖼 1069): au făcut îndată polobocul, l-au înfundat de un capăt și l-au cercuit bine, ~ lîngă ~ (SB.); (P) nici talpa casei ~ de bute, nici mojicul om de frunte ¶ 4 Legătură de lemn sau de metal cu care se strînge bine o ladă, cu care se înțepenește un cufăr, un geamantan, etc.: are un geamantan de pînză cu ~uri de tinichea (CAR.) ¶ 5 Verigă de fier cu care se îmbracă capătul butucului de la roată ¶ 6 Scheletul de cercuri de lemn peste care se pune pînza ce alcătuește coviltirul unui car: unii încărcați cu vîrf pînă la ~ul coviltirului, alții cu căruțele goale (DLVR.) ¶ 7 Cerc de lemn cu care se joacă copiii (🖼 1070) ¶ 8 CEARCĂN: ochii lui roșii erau înconjurați de două ~uri vinete (GN.) ¶ 8 Așezarea unor obiecte sau unor persoane în mod circular încît să se apropie de figura unui cerc: a așeza scaunele în ~; cîteva prietene ale cucoanei Anicuței steteau în ~ (BR.-VN.) ¶ 10 Adunare de persoane strînse în jurul cuiva: ~ul de lume se făcea tot mai mare în jurul înnecatei (S.-ALD.); la o răspîntie, vede un ~ de oameni și pe cineva la mijloc care făcea gălăgie (ISP.) ¶ 11 Asociațiune, societate ai cărei membri se adună într’un local al lor, spre a juca, spre a discuta, spre a citi ziare, etc.: ~ politic; ~ literar, ~ militar ¶ 12 Localul unde se adună membrii unei astfel de societăți ¶ 13 Societate, mediu, clasă socială: reușiră să producă în ~urile înalte un curent defavorabil amicului Manolache (CAR.) ¶ 14 Ⓕ Întindere, limite, sferă: ~ul cunoștințelor noastre; să determine în mod precis ~ul acelei acțiuni (I.-GH.) ¶ 15 Ⓕ 📖 🦉 ~ vițios, raționament defectuos, demonstrațiune bazată pe ceea ce trebue probat, sau cînd două lucruri se explică unul prin celălalt în mod reciproc, și amîndouă rămîn astfel fără explicațiune ¶ 16 🌍 Diviziune teritorială în unele țări ¶ 17 🌍💫 Cercuri polare, mici cercuri ale sferei cerești sau ale sferei pămîntești depărtate cu 66°,30' de ecuator (🖼1071) [Iat. cĭrcus].

†ȚĂRCĂLAM (pl. -amuri), ȚĂRCALAN (pl. -anuri) sn. Mold. Trans.. 1 ‡Cerc ¶ 2 🌦 = CEARCĂN1: cînd luna-i în țarcalam, are să fie vreme rea (GOR.); dacă pe ceriu sînt țarcalani... e a vînt (GRM.) [ung. cirkalom]

cearcăn s. n., pl. cearcăne

cearcăn s. n., pl. cearcăne

cearcăn s. n., pl. cearcăne

cearcăn

cearcăn, -ne.

cearcăn (cearcăne), s. n. – 1. (Înv.) Cerc. – 2. Cerc luminos care uneori înconjoară Soarele sau Luna, halo. – 3. Cerc care înconjoară un obiect. – 4. Cerc vînăt care înconjoară uneori pleoapa înferioară. – 5. Compas de dogar. – Var. țarcăn. Origine incertă. Se consideră reprezentant al lat. circinus „compas”, de la circināre „a rotunji” (Densusianu, Rom., XXXIII, 276; Pușcariu 329; Candrea-Dens., 312; REW 1942; Iordan, Dift., 116; DAR), dar fonetismul nu e clar; cf. it. cercine, fr. cerne, sp. cercén, cercenar, cu sensuri asemănătoare. Rezultatul rom. ar fi trebuit să fie *cércen, și nu se înțelege cum s-a ajuns la un c velar. Explicația lui Pușcariu (ZRPh., LVII, 263; Archiv., CLXIV, 213; Dacor., III, 396; DAR), bazată pe un lat. *circanus, este greșită, căci ridică o problemă de schimbare de accent și face abstracție de an › în (cf. Rosetti, I, 58). Byck-Graur 20 se gîndesc la un sing. analogic, reconstruit pe baza pl. *cercene, în gemene < geamăn; cu toate acestea, prezența lui c pare că ar fi trebuit să împiedice analogia (este greu de crezut, plecîndu-se de la margine, la o formă der. *margă-, oricare ar fi analogia); formele care ridică aceeași problemă, leagăn și mesteacăn, care se invocă în sprijinul acestei opinii, sînt de asemenea incerte, circinus este justă, s-ar cuveni mai curînd să se plece de la *carcinus din gr. ϰαρϰίνος care, pe lîngă „cancer”, înseamnă și „compas”, ca circinus, și provine de la ϰαρϰινόω „a curba”. Contaminarea ambelor cuvinte pare sigură (cf. circinus „herpes”, care trebuie să provină de la sensul cuvîntului gr.); și de la un rezultat rom. *carcen se poate presupune a fi o metateză de la cearcăn. Totuși, este mai probabil să fie vorba de o der. internă în rom., pornindu-se de la cerc sau de la o formă f. dispărută, *cearcă, ca în boc, boacă › boacăn, pe baza unui suf. construit pe baza modelului lui zdravăn, țapăn etc. – Der. cercăni, vb. (a înconjura cu un cerc).

CEARCĂN s. v. curcubeu, halo.

cearcăn s. v. CURCUBEU. HALO.

cearcăn, cearcăne, s.f. (înv.) 1. Halo de vapori în jurul Soarelui. 2. Curcubeu. ■ (top.) Cercănel, cătun contopit cu Borșa. – Din *cearcene, pl. lui *cearcen (DEX, MDA).