CETĂȚEAN, -Ă, cetățeni, -e, s. m. și f. Persoană aparținând unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice și care are anumite obligații față de acel stat. ♦ (La vocativ) Termen oficial de adresare; cuvânt cu care ne adresăm unei persoane al cărei nume nu-l cunoaștem. – Cetate + suf. -ean.

cetățean, ~ă [At: COD. VOR. 36/6 / V: (reg) ~țan / Pl: ~eni, ~ene, (înv) ~țeani, ~țeane / E: cetate + -ean] 1 sm Locuitor cu îndatoriri militare al unei cetăți, al unei fortărețe sau al unui oraș întărit. 2 a De cetățeni (1). 3 smf Locuitor de la oraș Vz burghez, orășan, pârgar, (înv) târgoveț. 4 smf (Pex) Locuitor. 5-6 a Din cetate (sau de la oraș) Si: cetățenesc. 7 smf (Pex) Locuitor (al unui stat) cu drepturi civile și politice. 8 sm (Fam) Apelativ cu sensul de „domn”.

CETĂȚEAN, -Ă, cetățeni, -e, s. m. și f. Locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice și care are anumite obligații față de acel stat. ♦ (La vocativ) Termen oficial de adresare; cuvânt cu care ne adresăm unei persoane al cărei nume nu-l cunoaștem. – Cetate + suf. -ean.

CETĂȚEAN, -Ă, cetățeni, -e, s. m. și f. 1. Locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice. Drepturile și îndatoririle cetățeanului. ▭ Cetățenilor Republicii Populare Romîne le este asigurat dreptul la muncă. CONST. R.P.R. 36. Cetățeanul trebuie a da ascultare legii, căci legea arată voința poporului. BĂLCESCU, O. I 353. (Adjectival) Noi ce slăvim prin noi înșine viața biruitoare, Noi, femei cetățene. BANUȘ, B. 100. (Neacordat) Eu cer poeziei să glorifice viitorul, cer să cînte pe femeia cetățean. GHEREA, ST. CR. I 305. 2. (La vocativ) Cuvînt cu care ne adresăm cuiva (al cărui nume nu-l cunoaștem, căruia nu vrem sau nu putem să i ne adresăm cu un termen familiar), adesea pentru a-l apostrofa. Ascultă, cetățene, de ce calci pe iarbă?

CETĂȚEAN, -Ă, cetățeni, -e, s. m. și f. Locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice. ♦ (La vocativ) Cuvînt cu care ne adresăm unei persoane al cărei nume nu-l cunoaștem. – Din cetate + suf. -ean.

CETĂȚEAN ~eană (~eni, ~ene) m. și f. 1) Persoană care face parte din populația stabilă a unui stat, având toate drepturile și obligațiile prevăzute de lege. ~ cu drepturi egale. 2) fam. Persoană considerată ca unitate particulară distinctă față de alte persoane; individ; ins. /cetate + suf. ~ean

cetățean m. 1. locuitorul unei cetăți sau al unui oraș; 2. cel ce se bucură de drepturile civile și politice.

cetățeán, -că s., pl. enĭ, ence (d. cetate = oraș). Vechĭ. Orășean, orășeancă. Azĭ. Care are drepturĭ civile și politice: cetățean românesc (fals român).

cetățan, ~ă smf, a vz cetățean

artist-cetățean s. m. ◊ „Costică Caratase, Actorul, este justificat de existența lui Constantin Tănase; personajului principal i s-a creat astfel biografia unui artist-cetățean, luptător împotriva tarelor societății [...]” Săpt. 24 I 75 p. 4. ◊ „Toma Caragiu intră în istoria scenei naționale ca un simbol. Al marelui artist-cetățean, al forței biruitoare a artei care înfruntă timpul și îl supune.” Săpt. 11 III 77 p. 4; v. și carmenist (1966) (din artist + cetățean; LRC II 215)

medic-cetățean s. m. Medic interesat de activitatea obștească ◊ „Medic-cetățean” (titlu de articol dedicat doctorului I.B., propus candidat al F.D.P.) Sc. 14 I 61 p. 5 (din medic + cetățean; Fl. Dimitrescu în LR 4/62 p. 367)

cetățean s. m., voc. cetățene; pl. cetățeni

cetățean s. m., voc. cetățene; pl. cetățeni

cetățean s. m., voc. cetățene; pl. cetățeni

cetățean, -țeancă.

+artist-cetățean s. m., pl. artiști-cetățeni

CETĂȚEAN s. (JUR.) supus. (~ al unui stat.)

CETĂȚEAN s. v. orășean, târgoveț.

cetățean s. v. ORĂȘEAN. TÎRGOVEȚ.

cetățean, s.m.f., adj. v. cetățelean.

DECLARAȚIA DREPTURILOR OMULUI ȘI ALE CETĂȚEANULUI, document programatic al Revoluției Franceze, adoptat la 26 aug. 1789, de către Adunarea Constituantă. A influențat toate instituțiile politico-juridice europene de-a lungul timpului.

Civis Romanus sum! (lat. „Sînt cetățean roman!) – Formula aceasta datează din epoca sclavagistă, mai exact: din vremea cînd imperiul roman era cel mai puternic și cel mai întins din lume. Calitatea de cetățean conferea drepturi foarte importante. Parcă tot imperiul era în spatele acestui titlu și cînd ziceai ”Civis Romanus sum„, parcă opuneai o pavăză la orice atac sau atingere a libertății și demnității. Cicero, în pledoariile împotriva lui Verres, se referă la grandoarea și decăderea acestui titlu: ”Cuvîntul și rugăciunea de cruțare din alte vremuri: «Civis sum romanus» (sînt cetățean roman), care pentru mulți în cele mai depărtăte țări ale pămîntului, la popoarele cele mai barbare, a fost un ajutor și un mijloc de scăpare, cuvîntul acesta acum nu le mai servea..." (Verrine, V, 57). În zilele noastre, formula se întrebuințează în sens larg spre a spune: am o calitate (sau un titlu, sau un merit) pentru care îmi datorați respect și vă impune să nu vă atingeți de mine! IST.

Plaudite, cives! (lat. „Aplaudați, cetățeni!”) – Poeții obișnuiau să-și citească operele lor în arena amfiteatrelor romane și nu se sfiau la sfîrșit (de altfel ca și actorii) să invite publicul a-i aplauda, prin formula de mai sus. Astăzi este folosită numai cu o nuanță de glumă. Găsim în D’Alembert următoarea aluzie: „Nu mă îngrijesc de plaudite… știu că un hoinar îndrăzneț și viguros e greu să placă la toată lumea”. TEAT.

cetățean de trotuar expr. orășean.