CHELĂLĂIALĂ, chelălăieli, s. f. Sunet tânguitor și repetat scos de câini sau rar, de alte animale; chelălăit¹, scheunat, chelălăitură. [Pr.: -lă-ia-] – Chelălăi + suf. -eală.

chelălăială sf [At: GALACTION, O. I 303 / V: sche~, schi~ / Pl: ~ieli / E: chelălăi + -eală] Chelălăitură.

CHELĂLĂIALĂ, chelălăieli, s. f. Sunet tânguitor și repetat scos de câini sau rar, de alte animale; chelălăit, scheunat, chelălăitură. [Pr.: -lă-ia-] – Chelălăi + suf. -eală.

CHELĂLĂIALĂ, chelălăieli, s. f. Lătrătură jalnică, plîngătoare. [Cățelul] venea lîngă zăvod, îl măsura cu un ochi ambiguu și apoi, ca din senin... printr-o năvală în coastă, îl prăbușea ca într-o prăpastie de spaimă și de chelălăială. GALACTION, O. I 303. – Variantă: schelălăială (C. PETRESCU, Î. II 226) s. f.

CHELĂLĂIALĂ, chelălăieli, s. f. Urlet jalnic, ascuțit și repetat. [Var.: schelălăială s. f.] – Din chelălăi + suf. -eală.

schelălăială sf [At: LUNGIANU, ap. CADE / P: ~lă-ia~ / V: (reg) ~erl~, ~erloială, schil~ / Pl: ~ieli / E: schelălăi + -eală] 1 Lătrătură jalnică, plângătoare, ascuțită și repetată a câinelui Si: schelălăire, schelălăit (1), schelălăitură (1), scheunare (1), scheunat (1), scheunătură (1), (rar) scheaun (1) Vz scâncet (1). 2 (Pgn) Lătrătură jalnică, plângătoare, ascuțită și repetată a unor animale Si: schelălăire (2), schelălăit (2), schelălăitură (2), scheunare (2), scheunat (2), scheunătură (2), (rar) scheaun (2). 3 (Pan; adesea dep) Exclamație nearticulată, repetată, scoasă de o persoană pe un ton plângător (și strident) Si: schelălăit (3), schelălăitură (3), scheunat (3).

SCHELĂLĂIALĂ s. f. v. chelălăială.

chelălăială s. f., g.-d. art. chelălăielii; pl. chelălăieli

chelălăială s. f., g.-d. art. chelălăielii; pl. chelălăieli

chelălăială s. f. (sil. -lă-ia-), g.-d. art. chelălăielii, pl. chelălăieli

CHELĂLĂIALĂ s. v. schelălăit.

CHELĂLĂIALĂ s. chelălăit, chelălăitură, schelălăială, schelălăit, schelălăitură, scheunare, scheunat, scheunătură, (rar) scheaun. (~ de cîine.)