CHILNĂ, chilne, s. f. (Popular) 1. Lădița trăsurii sau a căruței, pe care șade cel ce mînă caii și în care se păstrează diferite obiecte; chichița de sub capra vizitiului. Vîrtejele stăteau cuminți în chilna carului, gata parcă să sară jos, să pună umărul și să-l ridice în sus de-o roată. HOGAȘ, DR. II 39. A început a cotrobăi prin chilna căruței să găsească niște frînghie. CREANGĂ, P. 125. 2. Partea de dinainte sau mai ales de dinapoi, adăugată la coșul căruței. Tînănd cel smead scăpăra de neastîmpăr în chilna de dinapoi a căruței căzăcești, unde stătea ascultînd. SADOVEANU, N. P. 14. Popa și dascălul se așezară în chilna de dinainte [a carului]. DUNĂREANU, CH. 99. – Variante: (învechit) chilină (SADOVEANU, Z. C. 82), chilnă (TEODORESCU, P. P. 151) s. f.

CHILNĂ, chilne, s. f. (Pop.) 1. Lădița trăsurii sau a căruței, pe care șade cel ce mînă caii. 2. Partea de dinainte sau de dinapoi, adăugată la coșului căruței. [Var.: chilină, chelnă s. f.] – Pol. kielnia[wozowa].

CHILNĂ ~e f. pop. 1) Ladă sau scândură într-o trăsură care servește drept scaun vizitiului. 2) Partea din spate, mobilă, care închide coșul unui car sau al unei căruțe; codârlă. [Var. chelnă] /<pol. kielnia

chilină¹ sf vz chilnă

!chilnă (reg.) s. f., g.-d. art. chilnei; pl. chilne

chilnă/chelnă (pop.) s. f., g.-d. art. chilnei/chelnei; pl. chilne/chelne

chilnă/chelnă s. f., g.-d. art. chilnei/chelnei; pl. chilne/chelne

chelnă v. chilnă

chelnă v. chilnă

chelnă (chelne), s. f. – 1. Lădița trăsurii. – 2. Partea de dinapoi a unor trăsuri. – Var. chilnă. Pol. kielnia (wozowa) „lădița trăsurii” (Cihac, II, 49). Circulă aproape numai în Mold.