CHIOT, chiote, s. n. Strigăt puternic, răsunător, prelung (care exprimă bucurie, reușită etc., care servește ca chemare, îndemn etc.). – Din chiu.

chiot sn [At: DOSOFTEI, PS. 144 / V: chihot, (reg) cihot^[1] / P: chi-ot / Pl: ~e / E: chiu + -ot] 1 Strigăt puternic și prelung care exprimă bucurie, biruință, durere etc. 2 (Înv) Strigăt de atac. 3 Strigăt de vânătoare (cu care se alungă fiarele) Si: (reg) chioteală, chiotire, (pfm) țipăt, zbierătură. 4 (Lpl) Larmă. 5 (Pop) Strigăt strident cu care se cheamă, se oprește, se alungă cineva. 6 (Pan) Strigătul unor păsări. 7 Șuierul trenului. 8 Strigăte la nunți. 9 (Pop) Strigăte însoțite de înjurături Si: huiduială. corectat(ă)

CHIOT (pl. -te) sn. 1 Strigăt puternic, răsunător (de bucurie sau de durere): se aude în salonul cel mic ciocnete de pahare și ~e de veselie (ALECS.) ¶ 2 Strigătură de joc: un farmec deosebit au ~ele sau strigătele pe care le rostesc în tactul jocului (VLAH.) ¶ 3 A da cuiva ~, a-l striga tare de departe [chiu].

CHIOT, chiote, s. n. Strigăt puternic, răsunător, prelung (care exprimă bucurie, izbândă etc., care servește ca chemare, ca îndemn etc.). – Din chiu.

CHIOT, chiote, s. n. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de») Strigăt puternic, răsunător, prelung, care exprimă bucurie, izbîndă etc. Ion despica mulțimea, înalt, cu umerii lui largi, scoțînd un fioros chiot. CAMILAR, N. I 114. Și-n ajun de miez de noapte Tremură de chiot hanul. GOGA, P. 90. Tot mai rar și mai depărtate răsună, în dulcea liniște a înserării, chiotele flăcăilor. VLAHUȚĂ, O. AL. I 160. Dădu chiot, strigă, țipă, dară nimeni nu-i răspunse. ISPIRESCU, L. 395. Ei, frate Arbure, nu tragi un chiot de bucurie? ALECSANDRI, T. 1471. Ținea mintă cîte o săptămînă, tot în chiote și-n chicote! ALECSANDRI, T. 82. Fig. În toate apele lumii drumețe, Chiotul roșu se-ntinde. DEȘLIU, G. 56. ◊ (Neobișnuit) Șuier. Ciuda amară care-i înjunghiase inima împotriva oamenilor din încăpere se înăbuși după niște chiote ale locomobilelor. CAMILAR, TEM. 127. Auzea chiotul trenului la Bănești, la haltă. CAMILAR, N. I 376.

CHIOT, chiote, s. n. Strigăt puternic, răsunător, prelung, care exprimă bucurie, izbîndă etc. sau care servește ca o chemare. – Din chiu + suf. -ot.

CHIOT ~e n. Strigăt puternic și prelung care exprimă bucurie, izbândă etc. [Sil. chi-ot] /chiu + suf. ~ot

chiot n. strigăt tare (de bucurie sau de durere): răsună codrul de ’mpușcături, de chiote voioase AL. [Derivat din chiu].

chíot n., pl. e (îld. chĭŭăt, d. chiŭ). Strigăt, sunetu care se aude cînd chiuĭ.

chihot sn vz chiot

chiot s. n., pl. chiote

chiot s. n., pl. chiote

chiot s. n., pl. chiote

chiot, -te.

CHIOT s. chiu, chiuit, chiuitură, hăulire, hăulit, hăulitură, strigăt, țipăt, (pop.) iuit, (reg.) hihăit, hihot. (A tras un ~.)

CHIOT s. chiu, chiuit, chiuitură, hăulire, hăulit, hăulitură, strigăt, țipăt, (pop.) iuit, (reg.) hihăit, hihot. (A tras un ~.)