COLIND, colinde, s. n. 1. Faptul de a colinda; obiceiul de a colinda. 2. Vechi cântec popular românesc cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulți cu prilejul sărbătorilor de Crăciun și de Anul Nou; colindă. 3. Perindare din loc în loc, întreruptă de popasuri. – Din colinda (derivat regresiv).

colind sn [At: ANON. CAR. / Pl: ~e / E: drr colinda] 1 Cântec tradițional cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulți cu prilejul sărbătorilor de Crăciun și Anul Nou Si: colindeț (1), (îrg) colindiș, colindeță, colinduță, colindat (2). 2 (Fig) Umblet din loc în loc, întrerupt de popasuri. 3 Colindat (1).

COLIND, colinde, s. n. Faptul de a colinda. 1. Obiceiul de a colinda. 2. Cântec tradițional cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulți cu prilejul sărbătorilor de Crăciun și de Anul Nou; colindă. 3. Umblet din loc în loc, întrerupt de popasuri. – Din colinda (derivat regresiv).

COLIND, colinde, s. n. 1. Faptul de a colinda; obiceiul de a merge cu colinda. Băieții se prinseră tovarăși pentru colind și pentru pluguleț. SANDU-ALDEA, D. N. 171. ♦ Cîntec tradițional cîntat de cetele care vizitează casele în seara de crăciun; colindă. Copiii au cîntat un colind. ◊ Expr. A umbla cu colindul = a colinda (1). 2. Colindă (2). Goana din cîmpiile fără margini, colindul de prin stufișurile de soc... DELAVRANCEA, la TDRG. ◊ Loc. prep. (Neobișnuit) În colindul... = de la un om la altul, din om în om. Acest nume [al lui N. Vogoridi], trimis prin Riza-Beg în colindul ambasadorilor, nu întîmpina nici o împotrivire. GHICA, S. 428.

colindă sf [At: ANON. CAR. / V: (îrg) ~dră, (reg) cori~ / Pl: ~de / E: vsl колѧнда, lat calendae] (Îvr) Colind.

colindră sf vz colindă

corindă sf vz colind

COLINDĂ, colinde, s. f. 1. (În vechile tradiții populare) Cîntec tradițional de crăciun, pe care-l cîntă copiii umblînd în cete din casă în casă. Licărind o rază-atinge Geamul ușii de la tindă; De trei glasuri legănată, Se-nfiripă a colindă. GOGA, P. 88. În minte-i veneau versuri de colinde frumoase. SANDU-ALDEA, D. N. 173. ◊ Expr. A merge (sau a umbla) cu colinda = a colinda pe la case, cîntînd aceste cîntece. Să părem că mergem cu colinda pin sat. ALECSANDRI, T. I 145. 2. Umblet din loc în loc întrerupt de popasuri. Prin livezi albinele Și-au pornit colinda. IOSIF, V. 79. Soarele de vară își sfîrșise-a lui colindă. MACEDONSKI, O. I 74. Dupe repaos, colinda prin pustii reîncepe cu aceeași plăcere. ODOBESCU, S. III 17.

COLINDĂ ~e f. folc. Cântec tradițional cântat de cete de copii (flăcăi sau adulți) pe la casele oamenilor cu prilejul sărbătorilor de Crăciun. /<sl. kolenda

colindă f. 1. cântec mai mult religios, întonat de cete de copii cari umblă din casă în casă, în ajunul Crăciunului și în seara de Sf. Vasile; 2. fig. călătorie (în lung și în larg): Doamna își urma ispititoarea colindă peste Olt OD. [Slav. KOLENDA, Anul nou (din lat. CALENDAE)].

colíndă f., pl. e (vsl. koleda, d. lat. calendae, calende; bg. kóleda, kólada, sîrb. koleda, colindă; ung. koleda, colectă, chetă. V. coleadnic). Cîntec pe care-l cîntă băĭețiĭ în ajunu Crăcĭunuluĭ dimineața (în Munt. și Mold. nord în seara de 23 Dec.) umblînd din casă’n casă și’n care celebrează nașterea luĭ Hristos. A umbla cu colinda, a umbla colindînd. Fig. A umbla rătăcind, a cutreĭera. – P. pl., cp. cu merinde, grindă, oglindă, tindă.

!colind¹ (cântec) s. n., pl. colinde

colind²/colindă (cântec) s. n. / s. f., pl. colinde

colind s. n. /colindă s. f., pl. colinde

colindă v. colind²

colindă v. colind

colindă (- de), – 1. Cîntec popular care se cîntă de obicei în ajun de Crăciun și de Anul nou, în general, însoțit de diverse datini populare. – 2. Umbletul colindătorilor de la o casă la alta cu colindul. – 3. Drum, rută, parcurs. – 4. Zi de drum, de călătorie. – 5. Dar, bani care se dau de obicei colindătorilor. – Var. colind, corindă. Mr. colindă, megl. cólidă. Sl. kolęda „prima zi a anului”, și sl. din lat. călendae (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 299; Cihac, II, 69; Meyer 196; Byhan 314; Romanski 112; Vasmer 606; Berneker 544; DAR); cf. bg. koleda „sărbătoarea Crăciunului”, sb. kole(n)da „colind”, rus. koljadá „colind”, ceh., mag. koleda „chetă, colectă”, ngr. ϰαλανδα „cîntec de felicitare de prima zi a Anului Nou”. Lat. călendae a avut în rom. un reprezentant pierdut, *cărinde, cf. cărindar, din a cărui încrucișare cu colindă a ieșit var. corindă, în Trans. Der. colinda, vb. (a cînta colinde, umblînd de la o casă la alta, de Crăciun sau de Anul Nou; a merge de la o casă la alta, a umbla de colo pînă colo), cf. bg. koledvam, sb. kolèdovati, slov. koledovati; colindat, s. n. (acțiunea și timpul de a colinda); colindătură, s. f. (peregrinare); colindător, s. m. (persoană care umblă cîntînd colinde); colindar, s. m. (colindător); calindroi (var. colindroi), s. m. (crai, muieratic, leneș, haimana), pe care Lahovary 321 îl consideră drept cuvînt anterior fazei indoeurop. (cf. Șeineanu, Semasiol., 45); colindeț, s. n. (colinde; dar, răsplată pentru colindători; covrig, colac de Crăciun; umblat, hoinărit).

colindă, colinde, (corindă), s.f. – 1. Cântec tradițional interpretat de copii, de flăcăi sau de adulți cu prilejul sărbătorilor de iarnă: „Corinduța nu-i mai multă, / Să trăiască cine-ascultă” (Calendar, 1980). 2. Manifestări și cântece rituale perpetuate din epoca imperială romană până în zilele noastre și răspândite la mai multe popoare din Europa. 3. Dar care se dă colindătorilor. ♦ Varianta corindă se utilizează doar în Apuseni și Maramureș: „Termenul transilvănean dominant – care s-a adoptat și de către folcloristică – este cel de colindă; partea de nord-vest a Transilvaniei utilizează termenul corindă, care se mai întâlnește încorporat doar refrenului și în Zarand, Munții Apuseni, ba chiar și în jud. Sibiu. (…) Termenul colind cunoaște o mare răspândire în Muntenia și Dobrogea. Țara Loviștei folosește pe alocuri termenul colindec” (M. Brătulescu, 1981). – Termenul (mai vechi) corindă < lat. calendae „prima zi a lunii la romani” < rom. *cărinde, cărindar, contaminat cu colindă (< sl. kolenda) (DER). Calendae Ianuarii, care marca și începutul noului an administrativ, se sărbătorea de către romani cu un fast deosebit. Manifestarea avea un puternic caracter augural: se practicau urări de sănătate și belșug, se scruta viitorul prin divinații, se schimbau daruri (Brătulescu, 1981). „Și azi, după atâtea valuri de secule, imnurile și cânturile saturnale se mai aud în Dacia, în noaptea Crăciunului, sub numele de colinde, în care ideea de opulență, de viață patriarhală și religioasă apare amestecată cu ideile de felicitare, predominante în imnurile ce se cântau de junii romani la Calendele lui Ianuarie” (G. Dem. Teodorescu, 1874). Aceiași etimologie e susținută și de P. Caraman (1931), cu precizarea că anterior saturnaliilor, care cădeau iarna, într-o epocă timpurie Anul Nou era serbat primăvara, în cinstea zeului Mars, pe atunci ocrotitor al agriculturii. Așa se explică incantațiile refrenelor de tipul „Florile dalbe, flori de măr”, care „trimit direct la calendarul roman dinaintea reformei, când anul nou se serba primăvara” (Kernbach, 1989). ♦ Var. colindă < sl. kolenda „prima zi a anului”, der. tot din lat. calendae: „Slavul colenda, derivat și el din calende și a pătruns la noi prin adoptarea ierarhiei bisericești slavo-bizantine, a influențat forma moștenită de români direct din latină. Termenul astfel obținut, «colinda», a restrâns aria de circulație a formei mai arhaice, căreia în bună parte i s-a substituit” (Brătulescu, 1981: 15; la fel Miklosich, Cihac, DA, cf. DER; DEX, MDA).

colindă, -e, (corindă), s.f. – 1. Cântec tradițional interpretat de copii, de flăcăi sau de adulți cu prilejul sărbătorilor de iarnă: „Corinduța nu-i mai multă, / Să trăiască cine-ascultă” (Calendar 1980). 2. Manifestări și cântece rituale perpetuate din epoca imperială romană până în zilele noastre și răspândite la mai multe popoare din Europa. 3. Dar care se dă colindătorilor. Varianta corindă se utilizează doar în Apuseni și Maramureș. – Pentru corindă: din lat. calendae („primele zile ale fiecărei luni”). Pentru colindă: din sl. kolenda, der. din lat. calendae.

corindă, s.f. – v. colindă.