COLȚ, (I, II 4) colțuri, s. n., (II, III) colți, s. m. I. S. n. 1. Punct în care se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc; locul format de fiecare dintre aceste unghiuri. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de străzile... ♦ Margine, extremitate. ◊ Colț de pâine = coltuc (1); p. gener. orice bucată de pâine (tăiată de la o margine). 2. Rubrică rezervată, într-o publicație, unei specialități. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. A pune (un copil) la colț = a pedepsi un copil, așezându-l într-un ungher al camerei cu fața la perete. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. II. S. m. 1. Dinte al animalelor (p. ext. și al oamenilor), în special caninul. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, aprigă. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata de încăierare. A avea colți (sau un colț) = a fi dârz; a fi obraznic. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vârfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor unelte asemănătoare. 3. Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălțămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vârf ascuțit și proeminent de stâncă, de gheață etc. 5. Vârful plantelor, în special al ierbii, la începutul dezvoltării lor, când încolțesc. 6. Compus: colții-babei = plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene și cu fructe țepoase (Tribulus terrestris). III. S. m. 1. Fiecare dintre tăieturile de formă aproximativ triunghiulară făcute pe marginea unei stofe; dantelă împletită în această formă. 2. Șuviță de păr ondulată trasă pe frunte sau pe tâmple. – Din bg. kolec, sb. kolac.

colț [At: DOSOFTEI, V. S. 20/2 / Pl: ~i sm, ~uri sn / E: ucr колици, cf bg колец srb kolac, pn kolec] 1 sm Dinte al animalelor și al oamenilor. 2 sm (Pop; îe) A-și arăta ~ii A manifesta o atitudine agresivă. 3 sm (Pop; îe) A scăpa din ~ii cuiva A scăpa dintr-o mare primejdie. 4-5 sm (Pop; îlv) A (se) lua în ~i A (se) certa. 6 sm (Îae) A fi gata de încăierare. 7 sm (Pop; îe) A fi la ~i A trăi rău. 8 sm (Pop; îe) A prins de la ~ A se obrăznici. 9 sm (Înv; îe) A avea ~i A fi obraznic. 10 sm (Îc) ~de-lup Bucățele mici de os desprinse dintr-un os mort, care ies printr-o fistulă împreună cu puroi. 11 sm (Îae) Răni pline de puroi. 12 sm (Îae) Tuberculoză osoasă. 13 sm (Reg; îc) ~ul lupului Cancer. 14 sm (Bot; reg; îae) Crăbin (Cirsium erisithales). 15 sm (Bot; reg; îc) ~ul babei sau ~ii babei Plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene și cu fructe țepoase Si: păducheniță, păduchele-caiului, păduchele-elefantului (Tribulus terrestris). 16 sm (Îae) Buruiană cu ghimpi. 17 sm (Bot; reg; îc) ~ul leului (după ger Löwenzahn) Capul călugărului (Leoilolon antumnalis). 18 sm (Bot; reg; îc) ~de-cal Specie de porumb cu bobul mare, lat și albicios Si: dinte-de-cal, dintele-calului. 19 sm (Pop; îs) Boală de ~i Boală a porcilor. 20 sm (Reg) Fiecare dintre vârfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor instrumente asemănătoare. 21 sm (Reg) Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălțămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheață. 22 sm Vârf ascuțit, proeminent de stâncă, de gheață etc. 23 sm (Reg) Papilă pe limba rumegătoarelor. 24 sm (Mdv; lpl) Ridicături tăioase pe marginea măselelor cailor, care, prin rănile pe care le produc, împiedică mestecarea furajelor și cauzează indigestii și colici. 25 sm Șuviță de păr ondulat, trasă pe frunte sau pe tâmple. 26 sm Vârful plantelor, în special al ierbii, când încolțesc. 27 sm (D. plante; reg; îlv) A da ~ A încolți. 28 sm Plantă care încolțește. 29 sm Mugurul unei plante. 30 sm Porțiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. 31 sn (Șîs) ~ de pâine Coltuc. 32 sn (îas; pgn) Orice bucată de pâine tăiată de la o margine. 33 sn (Îs) ~ul colțarului Unghiul din afară al echerului. 34 sn Punct unde se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. 35 sn (Spt; îs) Lovitură de ~ Lovitură executată dintr-un colț al terenului când un jucător trimite balonul peste linia de fund a terenului. 36 sn (Îs) ~ul gurii Fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. 37 sn Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc. 38 sn Locul format de fiecare dintre colțuri. 39 sn (Înv) Loc îndepărtat. 40 sn (Înv) Ascunziș. 41 sn (Îlav) ~ cu... În unghiul format de străzile... 42 sn (Îla) În (sau c) ~uri Colțuros. 43 sn (Îlav) În (sau din) toate ~urile (lumii) (De) pretutindeni. 44 sn (Pop; îe) A prinde pe cineva la ~ A prinde pe cineva la strâmtoare. 45 sn (Pop; îe) A da din ~ (în ~) A recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. 46 sn (Îe) A pune la ~ A blama. 47 sn (Îae) A pedepsi. 48 sn (Fig) Coloană de susținere. 49 sn Conducător. 50 sn (În publicistică) Rubrică rezervată unei anumite specialități. 51 sn Porțiune dintr-o încăpere cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. 52 sn Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 53 sn Tăietură în formă aproximativ triunghiulară făcută pe marginea unei stofe. 54 sn Dantelă împletită triunghiular.

COLȚ, (I, II 4) colțuri, s. n. (II, III) colți, s. m. I. S. n. 1. Punct unde se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc; locul format de fiecare dintre aceste unghiuri. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de străzile... 2. Porțiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. ♦ (În publicistică) Rubrică rezervată unei anumite specialități. ♦ Margine, extremitate. ◊ Colț de pâine = coltuc (1); p. gener. orice bucată de pâine (tăiată de la o margine). ♦ Porțiune dintr-o încăpere cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. A pune (un copil) la colț = a pedepsi un copil, așezându-l într-un ungher al camerei cu fața la perete. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. II. S. m. 1. Dinte al animalelor (p. ext. și al oamenilor), în special caninul. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, aprigă. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata de încăierare. A avea colți (sau un colț) = a fi dârz; a fi obraznic. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vârfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor instrumente asemănătoare. 3. Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălțămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vârf ascuțit și proeminent de stâncă, de gheață etc. 5. Vârful plantelor, în special al ierbii, la începutul dezvoltării lor, când încolțesc. 6. Compus: colții-babei = plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene și cu fructe țepoase (Tribulus terrestris). III. S. m. 1. Fiecare dintre tăieturile de formă aproximativ triunghiulară făcute pe marginea unei stofe; dantelă împletită în această formă. 2. Șuviță de păr ondulată trasă pe frunte sau pe tâmple. – Din bg. kolec, scr. kolac.

COLȚ, (I, II 2) colțuri, s. n., (II 1, 3, III) colți, s. m. I. (Uneori urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») 1. Punct unde se întîlnesc două (sau mai multe) laturi ale unui obiect sau ale unei figuri. Colțul mesei. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întîlnesc buzele. Ține țigara în colțul gurii. ▭ Zîmbea într-o parte cu un colț al gurii, arătîndu-și dintele cenușiu de tinichea. DUMITRIU, N. 159. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întîlnesc; locul unde cotește o stradă sau unde se desface o altă stradă. Colțul străzii. ▭ (Determinarea «străzii» este subînțeleasă) Oameni ca el întîlnești... la toate colțurile. SAHIA, N. 93. După ce trecea colțul, vă vedeați mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Cald și-a rupt piciorul în colț, la Petrea bacalul. ALECSANDRI, T. 238. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de două străzi. Calea Victoriei, colț cu bulevardul 6 Martie. 2. Porțiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. V. unghi. Își ținea un colț al Arpei din cap, lipit de gură. DUMITRIU, N. 250. Întinse mîna spre buzunarul de la piept al brigadierului și-i aranjă un colț al batistei albe, scoase în afară. MIHALE, O. 501. Se găseau alături, luptînd cu-n colț de pînză care-i înfășură, zbătîndu-se în urletul furtunii. BART, E. 273. Lumea se răzlețește în toate colțurile ogrăzii. BUJOR, S. 10. ◊ Fig. (Eliptic) Caragiale e unul din, cei dintîi care, pe scenă, a ridicat un colț mic de pe marile suferinți țărănești. GHEREA, ST. CR. II 180. ♦ (În publicistică; totdeauna cu determinări) Rubrică rezervată unei anumite specialități. Colțid juridic. ♦ Margine, extremitate. Ia pe ciof, îl duce-n casă Și-l pune pe colț de vatră. ALECSANDRI, P. P. 384. Colț de pîine = fiecare dintre cele două capete ale unei pîini lungi (v. coltuc); p. ext. orice bucată de pîine (tăiată de la o margine). ♦ Porțiune dintr-o încăpere, cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. V. ungher. În celalt colț al automobilului, tînărul Vîrlan se frămînta în sufletul lin de tot ce auzise din gura lui moș Gheorghe. BUJOR, S. 167. Își mai aruncă ochii o dată prin grajd, și zărind într-un colț un cal răpciugos... se duse la dînsul. ISPIRESCU, L. 3. Ea pasul și-l îndreaptă Lingă fereastră, unde-n colț Luceafărul așteaptă. EMINESCU, O. I 167. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. Slujitorii dedeau din colț în colț și nu mai știau ce să răspundă. ISPIRESCU, L. 44. (În sistemele pedagogice din trecut) A pune (un copil) la colț = a-l obliga să stea, drept pedeapsă, într-un ungher al camerei, cu fața la perete. Ia mai lasă-ne, domnule, că nu sîntem la școală. Atîta ar mai trebui: să ne pui la colț! PAS, Z. IV 161. ♦ Colț roșu = încăpere a unei instituții, anume amenajată, unde au loc diferite manifestări culturale sau profesionale. Sindicatele desfășoară o intensă activitate culturală de masă prin numeroase biblioteci, cluburi, colțuri roșii etc. – în vederea continuei ridicări a nivelului politic și profesional al celor ce muncesc. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2132. Alături de activitatea de zi cu zi ce trebuie să se desfășoare în căminele culturale și colțurile roșii, o atenție deosebită trebuie să fie acordată organizării de manifestări cultural-educative și artistice la locul de muncă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 342, 1/2. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. În orice colț zîmbească veselia. CERNA, P. 52. Vederea lui nu poate străbate prin toate colțurile și afundăturile [pădurii]. ISPIRESCU, L. 57. Vesela artistă... Acum e pierdută într-un colț de lume, sub negrul pămînt. ALECSANDRI, P. I 229. ◊ Fig. Poate să primească bine și să înțeleagă sinceritatea cu care îți deschizi inima, – dar poate să se și supere... Știu eu?... Sînt atîtea colțuri în sufletele omenești! D. ZAMFIRESCU, R. 150. Acești poeți caută să găsească colțuri noi în domeniul artei. DEMETRESCU, O. 146. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. Și-n fiecare cuvînt Nu răsună glasul tuturor oamenilor Din toate colțurile lumii? BARANGA, V. A. 9. Dragele iubirile Cîntă ca paserile în toate colțurile. ALECSANDRI, P. P. 304. La colț de țară și la mijloc de masă = într-un loc ferit de primejdii. II. 1. (De obicei la pl.) Dinții animalelor (mai rar ai oamenilor), în special caninii. Colțun își descoperi colții într-un rînjet amenințător. SADOVEANU, N. F. 34. Scroafa se puse cu colții săi și sparse zidul, făcînd o gaură numai cît putea ea să treacă. ISPIRESCU, L. 129. [Mama zmeului] se pune, cu cei doi colți ce-i avea, a roade la zid. RETEGANUL, P. I 40. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, un caracter aprig. În Rusanda și-a arătat colții o făptură dîrză, care a vrut să trăiască și să-și apere inima. POPA, V. 309. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata să se încaiere. A avea colți = a fi dîrz, obraznic la răspunsuri, la replică. Aha... băietul are colți la răspunsuri. VISSARION, B. 287. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vîrfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii s-au ale altor instrumente asemănătoare; crăcană. O întoarse [furca] cu colții în sus. MIHALE, O. 218. 3. (Mai ales la pl.) Un fel de cui de fier care se aplică, iarna, pe talpa încălțămintei, ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vîrf ascuțit și proeminent de stîncă, de gheață etc. Colțuri de stîncă se îmbrăcau la rădăcină cu peria deasă, negricioasă, a tufelor țepoase. DUMITRIU, V. L. 6. Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț. ISPIRESCU, L. 25. Deodată se ridică din pămînt un colț sur, drept, neclintit. EMINESCU, N. 23. Așezînd genunchi și mînă cînd pe-un colț cînd pe alt colț, Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolți. EMINESCU. O. I 76. Un vultur cu durere țipa p-un colț de stîncă. BOLINTINEANU, O. 6. Să bei apă de pe piatră, Printre colțuri strecurată. TEODORESCU, P. P. 73. ◊ Compus: floare-de-colț = albumeală, floarea-reginei. 5. Vîrful plantelor (în special al ierbii) chiar la începutul dezvoltării lor, cînd încolțesc. Pe izlaz, iarba încă nu-și ridicase colțul într-atît, încît cirezile satului să meargă la păscut. MIHALE, O. 503. Nici nu-ți faci idee ce simțire de bucurie am cînd zăresc colțul unui fir de busuioc, al unei rozete; un sîmbure de viață, care crește, tinde cătră soare. SADOVEANU, O. IV 398. Mi se părea că fiecare pom, fiecare bulgăre, fiecare colț de iarbă au văzut... goana nebună a tatei. SAHIA, N. 62. Femeia trimite pe băiet cu vitele la cîmp, să pască colț de iarbă, să se mai înfiripe. ȘEZ. VII 137. (În legătură cu verbele, «a prinde», «a scoate», «a da» etc.) [Simion] se și auzea cîntînd din fluier... în timp ce oile pășteau repede iarba dată în colț. CAMILAR, TEM. 122. Începea a scoate colț porumbul. SADOVEANU, P. M. 275. III. 1. (Mai ales la pl.) Tăietură (sau șir de tăieturi) în formă mai mult sau mai puțin triunghiulară, făcută pe marginea unei stofe; dantelă împletită în formă de asemenea triunghiuri. 2. (Rar) Șuviță de păr ondulată, trasă pe frunte sau pe tîmple. Își drege colții de pe frunte. CARAGIALE, T. II 202.

COLȚ¹ ~uri n. 1) Loc unde se întâlnesc două laturi sau două muchii ale unui obiect. ~ul mesei. ~ul batistei. ◊ ~ul gurii fiecare din cele două extremități ale gurii unde se întâlnesc buzele. ~ de pâine bucata de la margine a unei pâini; călcâi. ~ de stradă unghi format de două străzi care se întretaie. 2) Parte a unei încăperi, unde se unesc doi pereți alăturați; ungher. ◊ A da din ~ în ~a face eforturi disperate pentru a scăpa de ceva. 3) (în publicistică) Rubrică rezervată unei anumite specialități. ~ satiric. 4) Loc, departe de ochii lumii, care servește drept refugiu pentru cineva. ◊ ~ de țară loc retras. În (sau din) toate ~urile (lumii) în (sau din) toate părțile; (de) pretutindeni. La ~ de țară și la mijloc de masă într-un loc ferit, dar avantajos. 5) Broboadă subțire în formă de triunghi. /<bulg. kolec, sb. kolac

colț n. (pl. colțuri) 1. unghiu format prin întâlnirea a două linii sau a două suprafețe: colțul unei case; 2. parte proeminentă: colț de pâine; 3. loc retras într’o casă: stă în colț. [Origină necunoscută].

colț n., pl. urĭ (vsl. kolĭcĭ, bg. kólec, par; pol. kolca, kolec, vîrf. Cp. și cu cloț și clonț). Unghĭ care intră saŭ ĭese: ascuns în colțu odăiĭ, aștepta la colțu străziĭ. Coltuc, vîrfu pîniĭ lungĭ: un colț de pîne. În treĭ, patru, cincĭ colțurĭ, triangular, rectangular, pentagonal. A pune un elev la colț, a-l ținea în picĭoare în colț în semn de pedeapsă. S. m. Dinte canin: cînele îșĭ arăta colțiĭ. Pisc, vîrf de munte. Germine de plantă. A-țĭ arăta colțiĭ, a-țĭ arăta dințiĭ, a amenința. Colțu babeĭ, păducherniță.

colț² (unghi; refugiu) s. n., pl. colțuri

colț² (unghi, extremitate) s. n., pl. colțuri

colț (unghi, extremitate) s. n., pl. colțuri

colț, colți (dinți), colțuri (unghiuri).

COLȚ s. 1. cotlon, ungher, unghi, (reg.) corn, cot, (Olt. și Transilv.) ungheț. (Într-un colț al odăii.) 2. v. extremitate. 3. colțul gurii v. comisură. 4. v. canin. 5. v. dinte. 6. dinte, măsea. (Colț la grapă.) 7. dinte, zimț. (Colț al ferăstrăului.) 8. țintă, (reg.) cui. (Colț pe talpa încălțămintei.) 9. (BOT.) colțul-babei (Tribulus terrestris) = (reg.) păducheriță, păducherniță, păduchele-calului, păduchele-elefantului.

COLȚ s. 1. cotlon, ungher, unghi, (reg.) corn, cot, (Olt. și Transilv.) ungheț. (Într-un ~ al odăii.) 2. cap, capăt, extremă, extremitate, limită, margine, (înv.) sconcenie. (La celălalt al țării.) 3. (ANAT.) colțul gurii = comisură. 4. (ANAT.) canin. 5. dinte. (~ al greblei, al furcii.) 6. dinte, măsea. (~ la grapă.) 7. dinte, zimț. (~ al ferăstrăului.) 8. țintă, (reg.) cui. (~ pe talpa încălțămintei.) 9. (BOT.) colțul-babei (Tribulus terrestris) = (reg.) păducheriță, păducherniță, păduchele-calului, păduchele-elefantului.

Angulus ridet (lat. „Acest colț de pămînt îmi surîde”) – a spus Horațiu într-una din Ode (II, 6, 13). Horațiu s-a referit la peisajul sudic din Tarent, care l-a încîntat cu frumusețile naturale. Expresia se poate reteri la orice „angulus”, la orice „colț de pămînt” care ne impresionează prin farmecul său, exercitînd asupra noastră o atracție deosebită. Versul complet e: „Ille terrarum mihi praeter omnes angulus ridet” (Acel locșor îmi surîde mai mult decît oricare altul pe pămînt). LIT.

Ille terrarum mihi praeter omnes angulus ridet (lat. „Acel colț de țară îmi surîde mai mult decît oricare altul de pe pămînt”) – Vers al lui Horațiu din Ode (II, 6, 13). A servit pe vremuri ca inscripție pe multe clădiri. Dar citatul fiind prea lung, s-au păstrat numai ultimele două cuvinte care rezumă aceeași idee: angulus ridet (vezi). LIT.

a avea mintea-n colțuri expr. (adol. perior.) a fi prost

a da colțul expr. a muri.

a da din colț în colț expr. a fi pus în încurcătură.^[1]

a face maci roșii la colțul gurii expr. (intl., înv.) a muri împușcat.