concordie sf [At: DA / P: ~di-e / Pl: ~ii / E: lat concordia] (Liv) 1 Înțelegere. 2 Armonie.

CONCORDIE s. f. (Rar) Înțelegere, unire în gînduri, sentimente sau acțiuni; bună înțelegere, bună învoire, armonie, pace. Fac apel la concordie. PAS, L. I 329. – Pronunțat: -di-e.

CONCORDIE s.f. (Rar) Înțelegere; armonie. [Gen. -iei. / < lat., it. concordia].

CONCORDIE s. f. bună înțelegere, armonie. (< lat. concordia)

CONCORDIE f. Stare de bună înțelegere între membrii unui grup; acord; armonie. Aici domnește ~a. [Art. concordia; G.-D. concordiei; Sil. -di-e] /<lat. concordia

concordie f 1. unirea spiritelor și a inimilor; 2. bună înțelegere între persoane.

*concórdie f. (lat. concordia, d. con-, împreună, și cor, cordis, inimă. V. discordie). Unirea inimilor și a voințelor (bună înțelegere, împogodire): a trăi în concordie.

concordie (desp. -di-e) s. f., art. concordia (desp. -di-a), g.-d. concordii, art. concordiei

concordie (-di-e) s. f., art. concordia (-di-a), g.-d. concordii, art. concordiei

concordie s. f. (sil. -di-e), art. concordia (sil. -di-a), g.-d. concordii, art. concordiei

CONCORDIE s. v. acord, armonie, împăciuire, înțelegere, pace, unire.

concordie s. v. ACORD. ARMONIE. ÎMPĂCIUIRE. ÎNȚELEGERE. PACE. UNIRE.

Concordie ≠ discordie

Concordia parvae res crescunt, discordia maximae dilabuntur (lat. „Concordia mărește valoarea lucrurilor mici, discordia năruie și valoarea celor mari”). La romani, Concordia – fiica lui lupiter și a zeiței Themis – era zeița bunei înțelegeri, simbolic reprezentată prin două mâini care se strîng. Citatul latin e extras din Viața lui Iugurtha (10, 6), o lucrare a istoricului latin Sallustius. Și dacă cuvintele lui se cer traduse, spre a fi înțelese, tîlcul lor nu mai are nevoie de tălmaci, spre a fi folosit. IST.