CONSOANĂ, consoane, s. f. Sunet al vorbirii produs în anumite puncte ale canalului fonator prin închiderea (urmată de deschidere bruscă) sau prin strâmtoarea acestuia; semn grafic, literă care reprezintă un asemenea sunet. – Din fr. consonne, lat. consona.

consoană sf [At: NEGRUZZI, S. I, 348 / V: (înv) ~sună / Pl: ~ne / E: fr consonne, lat consona] (Grm) 1 Sunet al vorbirii produs în diferite puncte ale canalului fonator prin închiderea sau strâmtorarea acestuia. 2 Semn grafic care reprezintă o consoană (1).

CONSOANĂ, consoane, s. f. Sunet al vorbirii format din zgomote produse în diferite puncte ale canalului fonator prin închiderea (urmată de deschidere bruscă) sau prin strâmtoarea acestuia; semn grafic, literă care reprezintă un asemenea sunet. – Din fr. consonne, lat. consona.

CONSOANĂ, consoane, s. f. (În opoziție cu vocală) Sunet al vorbirii format mai ales din zgomote produse fie prin închiderea totală și deschiderea bruscă a canalului vorbitor într-un punct oarecare al parcursului său, fie prin strîmtarea lui.

CONSOANĂ s.f. Sunet format în special din zgomote produse în diferite puncte ale canalului fonator prin închiderea sau strîmtarea acestuia; consonantă; semn grafic, literă care reprezintă un asemenea sunet. [< lat. consona, cf. fr. consonne].

CONSOANĂ s. f. sunet format în special din zgomote produse în diferite puncte ale canalului fonator prin închiderea sau strâmtarea acestuia; consonantă. (< fr. consonne, lat. consona)

CONSOANĂ ~e f. 1) Sunet al vorbirii produs la trecerea curentului de aer prin canalul fonator, în care întâmpină obstacole. 2) Semn grafic care notează un asemenea sunet. [G.-D. consoanei] /<fr. consonne, lat. consona

consoană f. literă ce nu se poate rosti decât alăturându-i-se o vocală.

*consoánă, V. consonántă.

consună sf vz consoană

*consonánt, -ă adj. (lat. cónsonans, -ántis, care sună împreună. V. disonant). Format din consonanțe: acord consonant, cuvinte consonante. S. f., pl. e. Gram. Literă care nu se poate pronunța de cît în unire c’o vocală, ca b, d, n, v ș. a. – Și consoană, f., pl. e (fr. consonne, d. lat. cónsona).

consoană s. f., g.-d. art. consoanei; pl. consoane

consoană s. f., g.-d. art. consoanei; pl. consoane

consoană s. f., g.-d. art. consoanei; pl. consoane

consoană

+literă-consoană s. f., g.-d. art. literei-consoană; pl. litere-consoană

CONSOANĂ s. f. (< lat. consona, fr. consonne): sunet format în special din zgomote produse fie prin închiderea totală și deschiderea bruscă a canalului vorbitor într-un punct oarecare al parcursului său, fie prin strâmtarea lui. ◊ ~ simplă: c. pronunțată și notată o singură dată, ca în exemplele câine, bună, ține etc. ◊ ~ dublă (geminată): c. repetată în pronunțare și în scriere, ca în exemplele înnoptare, înnegrit, înnoda, interregional, superrapid etc. ◊ ~moale (muiată): c. articulată suplimentar prin apropierea părții de jos a limbii de palatul gurii ca pentru rostirea unui i, deoarece se află înaintea unui i, ca în exemplele pisc – crapi (notat: crap’), binoclu – crabi (notat: crab’), mioară – pomi (pom’), fiori – cartofi (cartof’), vioară – morcovi (morcov’) etc. ◊ ~ tare (dură, nemuiată): c. care nu se articulează suplimentar, deoarece nu se află înaintea unui i, ca în exemplele pas – crap, bec – iarbă, morun – steme, fum – pantof, vagon – zugrav etc. ◊ ~ oclusivă (implozivă, explozivă): c. care se pronunță prin închiderea (ocluzia, implozia) și deschiderea (explozia) cu zgomot (explozivă) a canalului vorbitor. Astfel: b, c (notat k), d, g, p, t. ◊ ~ semioclusivă (africată): c. care se pronunță prin închiderea și deschiderea treptată, nu bruscă a canalului vorbitor, urmate de o constricție a acestuia; c. care începe cu o ocluziune și se termină ca o fricativă, fără să-și schimbe punctul de articulație, ca č, ğ și ț. ◊ ~ constrictivă (fricativă): c. pronunțată prin strâmtarea canalului vorbitor și prin frecarea aerului de pereții acestuia, ca f, h, j, s, ș, v, z. Deoarece în pronunțarea consoanelor j, s, ș, z frecarea aerului seamănă cu un șuierat, aceste consoane au fost numite șuierătoare, spirante, sibilante sau siflante. ◊ ~ lichidă: c. pronunțată cu prelungire, ca o vocală, cum sunt l și r. ◊ ~ labială (rotunjită): c. articulată cu participarea buzelor, ca b, m, p, f și v. ◊ ~ bilabială: c. pronunțată prin apropierea sau prin închiderea buzelor, ca b, m și p. ◊ ~ labiodentală: c. pronunțată cu ajutorul buzei de jos prin atingerea dinților incisivi superiori, ca f și v. ◊ ~ dentală (alveolară): c. pronunțată prin atingerea dinților incisivi cu vârful limbii, ca d, t, ț, s, z, l, n și r. ◊ ~ apicoalveolară: c. articulată de vârful sau apexul limbii prin apropierea (atingerea) alveolelor, ca d, l, n. ◊ ~ apicodentală: c. articulată de vârful sau apexul limbii, care atinge sau se apropie de dinții superiori, ca t și ț. ◊ ~ prepalatală: c. pronunțată prin atingerea părții anterioare a palatului gurii cu partea anterioară a limbii, cum sunt č, ğ, j și ș. ◊ ~ palatală: c. pronunțată prin atingerea părții de jos a limbii de palat, cum sunt k’ și g’. ◊ ~ velară (guturală): c. pronunțată prin atingerea vălului palatului gurii cu rădăcina limbii, ca de exemplu c și g. ◊ ~ labio-velară: c. pronunțată simultan prin închiderea velară și prin rotunjirea buzelor, ca sunetul qu (cv) în lat. aqua „apă”. ◊ ~ laringală: c. pronunțată cu un zgomot de fricțiune în laringe, ca h. ◊ ~ surdă (afonă): c. pronunțată fără vibrarea coardelor vocale, fără „voce”, ca f, h, c, k’, č, p, s, ș, t și ț. ◊ ~ sonoră: c. pronunțată cu vibrarea coardelor vocale, cu „voce”, ca b, d, g, g’, ğ, j, v, z, l, m, n, r. ◊ ~ sonantă: c. pronunțată fără zgomot, deoarece canalul vorbitor este strâmtat sau închis la producerea ei, ca l, m, n și r. ◊ ~ nazală: c. sonantă care se pronunță prin coborârea vălului palatului gurii și prin trecerea curentului de aer în lungul foselor nazale, ca m și n. ◊ ~ laterală: c. sonantă care se pronunță prin atingerea alveolelor incisivilor superiori cu vârful limbii și printr-un ușor zgomot de fricțiune realizat de aerul care iese din cele două deschizături laterale de pe marginile limbii, ca l. ◊ ~ vibrantă: c. sonantă care se pronunță prin vibrarea repetată a vârfului limbii în momentul atingerii ușoare a alveolelor incisivilor superiori, ca r. ◊ ~ linguală: c. care se pronunță cu ajutorul limbii. Sunt c. linguale dentalele, prepalatalele, palatalele și velarele (v. mai sus). ◊ ~ palatalizată: c. care își schimbă locul de articulație în regiunea palatului dur al gurii, care se transformă, în vorbirea regională, din consoană nepalatală în consoană palatală. Astfel, consoana p se transformă în k’ în cuvintele picior, piept, piatră etc. – kicior, kept, katră. ◊ ~ labializată: c. care se pronunță însoțită de o rotunjire a buzelor, ca în cazul vocalei u. Astfel: consoana c în pronunțarea regională a cuvântului fac (> făcu). ◊ ~ intervocalică c. aflată între două vocale. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

CONSOANĂ s. (FON.) consonantă, (înv.) neglasnică, soglasnică. (Vocale și ~.)

CONSOANĂ s. (FON.) consonantă, (înv.) neglasnică, soglasnică. (Vocale și ~.)