consonantă sf [At: MAIORESCU, CR. II, 6 / V: (Trs, înv) ~nt / Pl: ~te / E: lat consonans, -tis] (Rar) Consoană (1).

* CONSONANTĂ (pl. -te) sf. 1 Sunet al alfabetului care nu se poate rosti decît sprijinindu-l de o vocală ¶ 2 Semnul scris, litera cu care se reprezintă acest sunet; în limba română sînt 19 consonante: b, c, d, f, g, h, j, l, m, n, p, r, s, ș, t, ț, v, x, și z (afară de cele 3 consonante străine: k, q și w) [lat. consonans].

CONSONANTĂ, consonante, s. f. (Rar) Consoană.

CONSONANTĂ s.f. (Rar) Consoană. [< lat. consonans, cf. germ. Konsonant, it. consonante].

CONSONANTĂ s. f. consoană. (< germ. Konsonant)

consonantă f. V. consoană.

consonant¹ sn vz consonantă

* CONSONANT adj. 🎼 Interval ~, care produce o consonanță [fr.].

consonantă (înv.) s. f., g.-d. art. consonantei; pl. consonante

consonantă (înv.) s. f., g.-d. art. consonantei; pl. consonante

consonantă s. f. → sonantă

consonantă.

consonantă, consonante s. f. Semn în muzica bisericească psaltică, pus pe lângă o notă spre a-i determina un mod particular de intonare. – Din lat. consonans, -ntis, fr. consonant.

CONSONANTĂ s. v. consoană.

CONSONANTĂ s. (FON.) consoană, (înv.) neglasnică, soglasnică. (Vocale și ~.)