copilandru sm [At: N. COSTIN, ap. LET. I, 51/11/ Pl: ~ri / E: copil¹ + -andru] (Pfm) 1 Băiat în perioada de trecere de la copilărie la adolescență Si: copilandric (1). 2 Băiat mare Si: copilandric (2).

COPILANDRU, copilandri, s. m. Băiat în perioada de trecere de la copilărie la adolescență (cam între 12 și 16 ani). A clătit din cap cu îndoială și a privit lung la copilandru. SADOVEANU, M. C. 23. Pintea, fraged copilandru, La ciobani intrase slugă Și-l muncea într-una gîndul Cum ar face el să fugă. IOSIF, V. 85. Spuse că n-a văzut om de cînd era copilandru. ISPIRESCU, L. 101. ◊ Fig. (Adjectival) Naiv, nepriceput, neștiutor. Alți surugii, tot atît de copilandri... spărgeau întunerecul cu hăirile lor. MACEDONSKI, O. III 19.

COPILANDRU ~ă (~i, ~e) m. și f. Băiat (fată) aflat la vârsta de trecere de la copilărie la adolescență. /copil + suf. ~andru

copilandru m. copil mare (până la 20 de ani).

copilándru m.. (d. copil). Fam. Copil maĭ mare, băĭetan aproape flăcăŭ.

copilandru s. m., art. copilandrul; pl. copilandri, art. copilandrii

copilandru s. m., art. copilandrul; pl. copilandri, art. copilandrii

copilandru s. m., art. copilandrul; pl. copilandri, art. copilandrii

COPILANDRU s. v. băiețandru.

COPILANDRU s. băietan, băiețandru, flăcăiandru, (Olt. și Munt.) dănac, (prin Maram. și Transilv.) pruncotean, (fam.) puștan, (peior.) țîngău. (Un ~ de vreo 12 ani.)