CORESPONDENȚĂ, corespondențe, s. f. I. 1. Schimb (regulat) de scrisori între două sau mai multe persoane. ♦ Totalitatea scrisorilor schimbate între două persoane. ♦ Conținutul unei scrisori. 2. Relatare a faptelor petrecute într-o localitate, făcută de corespondentul unui ziar, al unei reviste, al unui post de radio, de televiziune etc. II. 1. Raport, legătură între lucruri, fenomene, organe, părți ale unui întreg care se potrivesc între ele; concordanță, armonie. 2. (Lingv.) Raport constant existent între două unități lingvistice. ◊ Corespondența timpurilor = raportul de timp dintre predicatul unei propoziții subordonate și predicatul regentei. 3. (Mat.) Relație între două mulțimi, conform căreia fiecare element al unei mulțimi este pus în legătură cu unul sau cu mai multe elemente din cealaltă mulțime. 4. (În sintagma) Corespondența conturilor = legătura reciprocă dintre conturi care reflectă aceeași operație economică. [Var.: (înv.) corespondință s. f.] – Din fr. correspondance.

corespondență sf [At: CANTEMIR, IST. 183 / V: (îrg) ~din~, ~ris~, ~pundin~, ~ție, ~pundenție, ~răspundenție, ~nție^[1], ~roșpondeanță / Pl: ~țe / E: fr correspondence] 1 Potrivire între lucruri, fenomene, părți etc. Si: armonie, concordanță. 2 (Com; îs) ~a conturilor Legătură reciprocă dintre două conturi care se stabilește prin dublă înregistrare a lor. 3 (Înv) Legătură, mai ales, comercială. 4 Schimb (regulat) de scrisori între două sau mai multe persoane. 5 Totalitate a scrisorilor schimbate între două persoane. 6 Conținut al unei scrisori. 7 (Trs; după ger Korrespondenzkarte) Carte poștală. 8 Relatare a faptelor petrecute într-o localitate, făcută de corespondentul unui ziar, reviste, post de televiziune etc. 9 (Lin) Raport constant existent între două unități lingvistice. 10 (Lin; îs) ~a timpurilor Raport de timp dintre predicatul unei propoziții subordonate și predicatul regentei. 11 (Mat) Relație între două mulțimi, conform căreia fiecare element al unei mulțimi este pus în legătura cu unul sau mai multe elemente din cealaltă mulțime.

CORESPONDENȚĂ, corespondențe, s. f. I. 1. Schimb (regulat) de scrisori între două sau mai multe persoane. ♦ Totalitatea scrisorilor schimbate între două persoane. ♦ Conținutul unei scrisori. 2. Relatare a faptelor petrecute într-o localitate, făcută de corespondentul unui ziar, al unei reviste, al unui post de radio, de televiziune etc. II. 1. Raport, legătură între lucruri, fenomene, organe, părți ale unui întreg care se potrivesc între ele; concordanță, armonie. 2. (Lingv.) Raport constant existent între două unități lingvistice. ◊ Corespondența timpurilor = raportul de timp dintre predicatul unei propoziții subordonate și predicatul regentei. 3. (Mat.) Relație între două mulțimi, conform căreia fiecare element al unei mulțimi este pus în legătură cu unul sau mai multe elemente din cealaltă mulțime. 4. (În sintagma) Corespondența conturilor = schimbul de scrisori, legătura reciprocă dintre conturi care reflectă aceeași operație economică. [Var.: (înv.) corespondință s. f.] – Din fr. correspondance.

CORESPONDENȚĂ, corespondențe, s. f. I. 1. (Construit adesea cu «a avea», «a fi în», «a ține», «a întreține», «a purta», «a face») Schimb (regulat) de scrisori între două sau mai multe persoane. Caragiale avea o întinsă corespondență cu prietenii săi: Bălcescu era în corespondență cu Ion Ghica. – Purtam și corespondență. în scrisorile de afaceri găseam mai întotdeauna și un adaus ◊ scris» de Adela. IBRĂILEANU, A. 22. ◊ A (sau a-și) face corespondența = a scrie scrisori. ♦ Învățămînt prin corespondență - sistem de învățămînt fără frecvență, dar bazat pe programul normal de studii și de examene, elevii primind în scris îndrumările profesorilor și trimițînd tot în scris temele pentru a fi corectate. ♦ Totalitatea scrisorilor schimbate între două persoane. Corespondența lui Ion Ghica cu Vasile Alecsandri. ♦ Conținutul unei scrisori. Secretul corespondenței este garantat de lege. 2. Relatare a faptelor petrecute într-o localitate, făcută de corespondentul unui ziar. Am citit în «Scînteia» o corespondență din Brăila. II. Raport, legătură între lucruri, fenomene, aspecte, organe, părți ale unui întreg care se potrivesc între ele; concordanță, armonie. Forma de cunoaștere în imagini a lumii ne demonstrează... acea corespondență... între faptul particular ca obiect de cunoaștere și reflectarea sa subiectivă în conștiința omului. V. ROM. decembrie 1950, 191. ◊ Corespondența timpurilor = raportul dintre timpul verbului unei propoziții subordonate și timpul verbului din propoziția regentă. – Variantă: (învechit) corespondință (NEGRUZZI, S. I 99) s. f.

CORESPONDENȚĂ s.f. I. 1. Schimb de scrisori (între două sau mai multe persoane). ♦ Totalitatea scrisorilor pe care și le-au scris două persoane. ♦ Conținutul unei scrisori. 2. Relatare asupra faptelor petrecute într-o localitate, într-o țară etc. făcută de corespondentul unui ziar. II. 1. Raport, legătură între lucruri, fenomene etc.; concordanță, armonie. 2. (Mat.) Relație care există între perechile formate din elemente aparținînd la două mulțimi cînd acestea sunt reprezentate una pe alta. 3. (Lingv.) Raport constant existent între două unități lingvistice. ◊ Corespondența timpurilor = concordanța timpurilor. ♦ Paralelism între fapte din idiomuri diferite sau din etape diferite ale aceluiași idiom. [Var. corespondință s.f. / cf. fr. correspondance, it. corrispondenza].

CORESPONDENȚĂ s. f. I. 1. schimb de scrisori între persoane, instituții etc.; totalitatea acestor scrisori. ◊ conținutul unei scrisori. 2. relatare asupra faptelor petrecute într-o localitate, într-o țară etc. făcută de corespondentul unui ziar. II. 1. raport, legătură între lucruri, fenomene etc.; afinitate care leagă părți ale unui întreg; concordanță, armonie. 2. (mat.) relație între două mulțimi, conform căreia fiecare element al uneia este pus în legătură cu unul sau mai multe elemente din cealaltă. 3. raport constant existent între două fenomene de ordin lingvistic din idiomuri diferite sau din etape diferite ale aceluiași idiom. ♦ ă timpurilor = concordanța timpurilor. (< fr. correspondance)

CORESPONDENȚĂ ~e f. 1) Schimb de scrisori. ~ oficială. ◊ A învăța prin ~ a învăța fără a-și întrerupe activitatea în câmpul muncii. 2) Totalitate de scrisori primite sau expediate. 3) Cronică realizată într-o publicație periodică de un corespondent. 4) Dependență reciprocă; interdependență; corelație. [G.-D. corespondenței] /<fr. correspondance

corespondență f. 1. schimb regulat de scrisori și scrisorile înseși: citesc ^corespondența sa; 2. raport de afaceri comerciale; 3. conformitate de idei, de sentimente.

*corespondénță f., pl. e (d. corespondent; fr. correspondance). Schimb de scrisorĭ, comunicațiune, relațiunĭ: corespondența între doĭ oamenĭ, între state. Scrisorĭ și alte lucrurĭ scrise, trimese orĭ primite pin poștă: îmĭ citesc corespondența, acest scriitor a lăsat o însemnată corespondență. Conformitate, potriveală: perfecta corespondență a tuturor părților corpuluĭ, a gîndurilor noastre. – Maĭ vechĭ coreșpondénție și răspundénție; în Let. 2, 252 și 3, 257 respundénție (după pol. korespondencya).

corăspundenție sf vz corespondență

corespondenție sf vz corespondență

corespondință sf vz corespondență

corespundenție sf vz corespondență

corespundință sf vz corespondență

corispondență sf vz corespondență

coroșpondeanță sf vz corespondență

coroșpondenție sf vz corespondență

răspundență sf vz corespondență

respondenție sf vz corespondență

respundență sf vz corespondență

respundenție sf vz corespondență

CORESPONDINȚĂ s.f. v. corespondență.

răspundénție, V. corespondență.

respundénție, V. corespondență.

corespondență s. f., g.-d. art. corespondenței; pl. corespondențe

corespondență s. f., g.-d. art. corespondenței; pl. corespondențe

corespondență s. f., g.-d. art. corespondenței; pl. corespondențe

CORESPONDENȚĂ s. I. poștă. (Ne vine aproape zilnic ~.) II. 1. v. potrivire. 2. v. concordanță. 3. (GRAM.) corespondența timpurilor = consecuția timpurilor. 4. (MAT.) simetrie. (~ unghiurilor.)

CORESPONDENȚĂ s. I. poștă. (Ne vine zilnic ~.) II. 1. afinitate, analogie, apropiere, asemănare, concordanță, înrudire, potriveală, potrivire, similaritate, similitudine, (înv. și reg.) semuială, (reg.) semeniș, (înv.) potroz, semănare, semănătură, semuire. (Se poate stabili o ~ între aceste două elemente.) 2. acord, concordanță, conformitate, potriveală, potrivire, (livr.) consonanță. (Există o deplină ~ între elementele ansamblului.) 3. (MAT.) simetrie. (~ unghiurilor.)

CORESPONDENȚĂ s. f. (cf. fr. correspondance, it. corrispondenza): raport, legătură între fenomenele de ordin lingvistic din idiomuri diferite sau din etape diferite ale aceluiași idiom (pe baza c. se verifică înrudirea idiomurilor și se explică diferitele stadii de dezvoltare ale unui idiom). ◊ ~ fonetică: concordanță între anumite sunete ale unei limbi. ◊ ~ lexicală: concordanță între anumite cuvinte ale unei limbi. ◊ ~ gramaticală: concordanță între anumite fapte de limbă, de ordin gramatical. Se vorbește astfel despre c. timpurilor (concordanță constatată între timpurile verbelor-predicate din propozițiile principale coordonate sau din propozițiile subordonate și timpurile verbelor-predicate din propozițiile regente) și despre c. dintre părțile de propoziție și propozițiile subordonate (considerată aproape perfectă: subiect – subiectivă, nume predicativ – predicativă, atribut – atributivă, complement necircumstanțial – completivă necircumstanțială, complement circumstanțial – completivă circumstanțială, element predicativ suplimentar – predicativă suplimentară).

CORESPONDENȚĂ LITERARĂ (< fr. correspondance littéraire) Schimb de scrisori între două personalități literare sau culturale. În cadrul corespondenței literare intră atât scrisorile literare destinate publicării lor (ex. corespondența dintre V. Alecsandri și Ion Ghica, I.H. Rădulescu și C. Negruzzi, Al. Vlahuță și I.L. Caragiale), cît și acele scrisori particulare, cu unele referiri la probleme de literatură. Dintre toate lucrările literare, corespondența este aceea care se pretează la o mare varietate, atît de conținut, cît și de stil. Descătușat de orice constrîngere, scriitorul se dezvăluie sub adevărata-i lumină, cu preferințele, înclinările, deprinderile, calitățile și defectele lui (v. scrisoarea).

CORESPONDENȚE (< fr. correspondances ; it. corrispondenza) Legătură, raport între lucruri, fenomene, senzații etc.; concordanță, armonie. În literatură, termenul se referă la analogii între senzații diferite. De pildă, o senzație vizuală sugerează o senzație auditivă și invers. Poeții simboliști le-au folosit pe scară largă, iar moderniștii au extins și au ajuns să atribuie sunetelor limbii, mai precis vocalelor, cîte o culoare anume, realizînd ceea ce se numește o audiție colorată. Ex. A – negru, E – alb, I – roșu, O – albastru, U – verde. după-cum le precizează corespondența acustic-cromatică poetul francez A. Rimbaud, în sonetul Vocalele. Ch. Baudelaire a formulat sensul general al corespondențelor în cunoscutul său sonet Correspondances (Corespondențe). Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc Și scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceață; Prin codri de simboluri petrece omu-n viață Și toate-l cercetează c-un ochi prietenesc. Ca niște lungi ecouri unite-n depărtare, Într-un acord în care mari taine se ascund, Ca noaptea sau lumina, adînc, fără hotare, Parfum, culoare, sunet se-ngînă, și-și răspund. Sînt proaspete parfumuri de trupuri de copii. Dulci ca un ton da flaut, verzi ca niște cîmpii, Iar altele bogate, trufașe, prihănite, Purtînd în ele-avînturi de lucruri infinite, Ca moscul, ambra, smirna, tămîia, care cîntă Tot ce vrăjește mintea și simțurile-ncîntă. (Traducere de AL. PHILIPPIDE) În poezia noastră, după modelul Iui Rimbaud, Mircea Demetriade scrie un sonet al vocalelor, în care stabilește alte corespondențe de culoare, ceea ce înseamnă că procesul este, în mare măsură, subiectiv. Ex. Alb A ; E gri; I roșu, un cer în asfințire, Albastrul O, imensul în lacuri oglindit. U mugetul furtunii și-al crimei colț vădit, Alcovul criptei negre, lugubră prohibire... (M. DEMETRIADE, Sonuri și culori) Procedeul corespondențelor l-a susținut teoretic Al. Macedonski, aplicîndu-1 în creația sa, precum și alți poeți simboliști și moderniști. Se întîlnește și în poezia lui T. Arghezi, L. Blaga, Al. Philippide etc.