crancău m. 1. Buc. specie de cioară (Corvus frugilegus); 2. porecla țiganului; 3. Mold. ștrengar, vagabond (care umblă chiuind prin uliți). [V. croncan].

crancăŭ m. (d. cranga 2). Mold. Fam. Hoĭnar, haĭmana. Ștrengar.

crancău În ER, p. 77 – 78, am explicat pe cranca (cu derivatul crancalîc) prin ucr. гpaикa „graniță”. Mi-a scăpat atunci o amplă notă publicată de acad. Iorgu Iordan în BPh., X, p. 132 – 134, despre crancău (umbli crancău „umbli ca și cum n-ai avea stăpîn”), pe care îl explică prin croncan „corb”. Este evident că această etimologie ar putea sta în picioare dacă n-ar exista seria de sinonime adunate de mine (loc. cit.), care ne trimit la cranca. Scriban, care explică pe cranga prin craina, atașează aici și pe crancău. Acad. Iorgu Iordan se întreabă de ce cranga e articulat și socotește că -a este mai curînd particulă adverbială. Dar paralelismul cu laturile, holisturile (ER, p. 102), marginea, craina arată că e vorba totuși de articol. În legătură cu aceasta, cred că huciu, în a umbla huciu marginea, nu este „interjecția cu care se alungă păsările”, cum spune acad. Iorgu Iordan, art. cit., p, 131, ci „pădurice”, „huceag”.

CRANCĂU s. v. ceucă, corb, crainic, mesager, sol, stancă, stăncuță, trimis, vestitor.

crancău s. v. CEUCĂ. CORB. CRAINIC. MESAGER. SOL. STANCĂ. STĂNCUȚĂ. TRIMIS. VESTITOR.

crancău, crancăi, s.m. (reg.) 1. specie de cioară. 2. ștrengar, vagabond.