culcare sf [At: (a. 1689) GCR I, 285/31 / Pl: ~cări / E: culca] 1 Așezare în poziție orizontală (pentru a dormi, a se odihni) Si: culcat¹ (1). 2 Găzduire. 3 (Fam) Întreținere de relații sexuale Si: culcat¹ (3). 4 Întindere pe pământ cu fața în jos (în cadrul unor exerciții militare) Si: culcat¹ (4). 5 Înclinare a unui obiect Si: culcat (5). 6 Așezare în (sau peste) ceva Si: culcat¹ (6). 7 Ciulire a urechilor Si: culcat (7). 8 Lăsare în jos Si: culcat¹ (8). 9 Îndoire a plantelor Si: culcat (9). 10 Frângere. 11 Doborâre. 12 (Pfm) Ucidere. 13 Timp când se culcă cineva (sau când duce pe cineva să se culce) Si: culcat¹ (13). 14 (Pfm; îlav) De la ~a găinilor până la cântatul cocoșilor De seara până dimineața Si: culcat¹ (14).

CULCARE, culcări, s. f. Acțiunea de a (se) culca. 1. Întindere, așezare în poziție orizontală (de obicei spre a dormi sau a se odihni). Să taci și să te duci la culcare. SADOVEANU, N. F. 22. ♦ Momentul în care se petrece acțiunea de a se culca. Purcelul... noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc. CREANGĂ, P. 86. 2. (Mil.) Întindere la pămînt a soldaților, la un ordin dat.

culcare s. f., g.-d. art. culcării; pl. culcări

culcare s. f., g.-d. art. culcării; pl. culcări

culcare s. f., g.-d. art. culcării; pl. culcări

CULCARE s. 1. culcat, întindere, lungire, trântire. (~ cuiva după-amiază.) 2. odihnă. (Mergeți la ~.) 3. v. doborâre. 4. doborâre, tăvălire. (~ ierbii în picioare.) 5. v. aplecare.

CULCARE s. 1. culcat, întindere, lungire, trîntire. (~ cuiva după amiază.) 2. odihnă. (Mergeți la ~.) 3. dărîmare, doborîre, lungire, prăbușire, prăvălire, răsturnare, trîntire, (înv.) răsturnătură. (~ cuiva la pămînt.) 4. doborîre, tăvălire. (~ ierbii în picioare.) 5. aplecare, culcat, curbare, înclinare, încovoiere, îndoire, plecare. (~ crengilor din cauza rodului.)

Culcare ≠ deșteptare, sculare