CUTĂ, cute, s. f. 1. Îndoitură (adâncă) într-un obiect de îmbrăcăminte; încrețitură, fald, creț, pliu. ♦ Urmă, dungă rămasă pe o țesătură sau pe o hârtie în locul unde au fost îndoite. ♦ (Geol.) Deformare plastică a stratelor din scoarța Pământului, rezultată în urma procesului de cutare². 2. Zbârcitură (a obrazului); rid, creț. – Din bg. kuta.

cută sf [At: DA / Pl: ~te / E: bg кута] 1 Îndoitură (adâncă) într-un obiect de îmbrăcăminte Si: creț², fălci, încrețitură, pliu. 2 Urmă, dungă rămasă pe o țesătură, pe o hârtie etc, în locul unde au fost îndoite. 3 Încrețitură a scoarței pământului sub acțiunea forțelor tectonice. 4 Rid.

CUTĂ, cute, s. f. 1. Îndoitură (adâncă) într-un obiect de îmbrăcăminte; încrețitură, fald, creț, pliu. ♦ Urmă, dungă rămasă pe o țesătură sau pe o hârtie în locul unde au fost îndoite. ♦ Încrețitură a scoarței pământului, formată sub acțiunea forțelor tectonice. 2. Zbârcitură (a obrazului); rid, creț. – Din bg. kuta.

CUTĂ, cute, s. f. 1. Îndoitură adîncă într-un obiect de îmbrăcăminte; încrețitură, creț, fald. Îndată cucoana Cristina ridică bărbia și scoate din cutele capotului ochelari mărginiți cu aur. SADOVEANU, P. S. 175. Stăm în jurul mamei... prinși în cutele rochiei ei. SAHIA, N. 48. Fusta în cute e îngustă și compusă din două bucăți. ODOBESCU, S.I 418. ◊ (Poetic) Trăsnet țîșnit din cutele norilor încărcați cu electricitate. MACEDONSKI, O. IV 73. ◊ Fig. Vorbise iar cu... acea voce care nu era a tui, ci a unei sălămîsdre otrăvite și reci care era în el, ascunsă adine de tot în cuta cea mai lăuntrică a inimii. DUMITRIU, B. F. 34. O veche vioară a cărei binefăcătoare sonoritate e totdeauna gata să ne mîngîie sufletul pînă în cele mai profunde și tainice cute. CARAGIALE, N. F. 16. ♦ Urmă, dungă rămasă pe o țesătură sau pe o hîrtie în locul unde au fost îndoite. ◊ încrețitură, îndoitură a scoarței pămîntului. [Soldații] se tîrau, folosind orice cută a terenului. CAMILAR, N. I 245. 2. Zbîrcitură (în pielea de pe obraz). I se cutremurau umerii și i se încrețeau cutele mărunte de pe lîngă ochi. DUMITRIU, V. L. 9. Aceste fețe... pîrlite în focul luptelor... nu prind cute. DELAVRANCEA, S. 174.

CUTĂ ~e f. 1) Îndoitură la un material textil sau la un obiect de îmbrăcăminte. 2) Încrețitură a pielii (mai ales pe față); rid; zbârcitură; creț. 3) Încrețitură a scoarței pământești, apărută sub acțiunea forțelor tectonice. /<bulg. kuta

cută f. 1. îndoitură la postavuri; 2. sbârcitură; 3. fășie: ridiche în cute și felii. [Cf. serb. KUT, unghiu].

cútă f., pl. e (cp. cu lat. cŭtis, pele moale. V. cuțit). Vest. Îndoitură, încrețitură la haĭne. Zbîrcitură pe pele. Felie în lungu fructuluĭ: o cută de pepene.

cută s. f., g.-d. art. cutei; pl. cute

cută s. f., g.-d. art. cutei; pl. cute

cută s. f., pl. cute

CUTĂ s. 1. creț, fald, godeu, pliseu, pliu, (reg.) pătură. (~ a unei rochii.) 2. v. boțitură. 3. îndoitură, (rar) răsfrângătură, răsfrânsătură, răsfrântură. (~ la un obiect de îmbrăcăminte.) 4. (GEOL.) încrețitură. (~ a scoarței terestre.) 5. v. încrețitură. 6. v. rid.

CUTĂ s. 1. creț, fald, godeu, pliseu, pliu, (reg.) pătură. (~ a unei rochii.) 2. boțitură, creț, încrețitură, îndoitură. (~ a pantalonilor necălcați.) 3. îndoitură, (rar) răsfrîngătură, răsfrînsătură, răsfrîntură. (~ la un obiect de îmbrăcăminte.) 4. (GEOL.) încrețitură. (~ a scoarței terestre.) 5. (ANAT.) încrețitură, pliu, (rar) sin. (La gușa unor animale se jormează ~e.) 6. creț, dungă, încrețitură, rid, zbîrcitură, (pop.) zbîrceală, zbîrci, (prin Transilv.) ranț, (fjg.) brazdă. (Față plină de ~e.)

cută (cute), s. f. – 1. Pliu, îndoitură. – 2. Zbîrcitură, încrețitură, rid. – 3. Pungă sub ochi. – 4. (Rar) Felie, bucată tăiată. Origine incertă. Pare a fi vorba de lat. cŭtem „piele” (Pușcariu, Conv. lit., XXXIX, 61-3; Pușcariu 469; Lausberg 42; cf. părerea contrară la Domaschke 88), cf. sard. kude, sicil. kuti, piem. ku. Semantismul este dificil; poate trebuie explicat prin contaminarea cu gr. ϰότις „crestătură, incizie”. Cealaltă explicație, bazată pe bg. skut „margine, tiv” (Skok 67) nu este mai convingătoare. DAR propune bg. kutta, pe care nu îl cunoaștem, și care ar putea proveni din rom., dacă este cuvînt atît de rar cum pare. – Der. cuta, vb. (a îndoi, a face cute).

diapir, cută ∼ ă, (engl.= diapir) un „sâmbure de sare” sau de oricare altă rocă care se poate comporta plastic și care poate străpunge rocile acoperitoare, mai moi, atunci când acționează o presiune litostatică (și laterală) mare. Termenul d. a fost introdus de Ludovic Mrazec pentru a descrie modul de apariție a „sâmburilor de sare” din anticlinalele faliate din curbura C. Orient.