călător, ~oare [At: PRAV. 121 / Pl: ~i, ~oare / E: cale + -ător] 1-4 smf, a (Persoană) care călătorește sau care se află în călătorie. 5 a (D. popoare; îoc stătător) Nomad. 6 a (D. păsări) Migrator. 7 a (Fig; d. timp, sentimente) Care trece repede Si: nestatornic, trecător.

CĂLĂTOR, CĂLĂTOARE adj. și sm. f. 1 Care călătorește, care se află în călătorie, care are obiceiul de a face călătorii depărtate; proverb: Baba călătoare, N’are sărbătoare (👉 BABĂ) ¶ 2 🐦 Păsări călătoare, păsări care pleacă toamna în țări mai calde și se ’ntorc odată cu venirea primăverii ¶ 3 Fig.: pe miriști și pe șesuri alunecă încet umbrele călătoare ale norilor VLAH. ¶ 4 proverb: călătorului îi șade bine cu drumul BR. -VN., cine a pornit la drum nu trebue prea mult să se odihnească [cale (formațiune analoagă cu a megl. drumător < drum) + suf. -ător].

CĂLĂTOR¹, -OARE, călători, -oare, adj. 1. Care călătorește, care e în călătorie, care pleacă în altă parte. Există un canon care îngăduiește și dezleagă pe omul călător – încolțit de vremea rea – să intre să se adăpostească [în biserică]. GALACTION, O. I 81. Ei, da-s la drum, și baba călătoare n-are sărbătoare! VLAHUȚĂ, O. A. II 95. ◊ Fig. August e în toi... și de-acu vara-i călătoare. SADOVEANU, F. J. 609. A pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I 54. ◊ Porumbel călător = porumbel dresat să se întoarcă la locul de unde a plecat. 2. (Despre popoare sau populații) Nomad. Și nații călătoare, împinse de a mea, împlut-au sperioase pustiul pîn’ la poluri. EMINESCU, O. I 91. 3. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări calde; migrator. De multe ori urmărise stolurile călătoare cu ochii. C. PETRESCU, A. 308. Trec păsările călătoare-n bandă. Îndurerat le urmăresc cu ochii. ANGHEL-IOSIF, M. II 138. Aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor. CARAGIALE, O. III 231. Zărește despre soare Cîrdurî-cîrduri de cucoare, Călătoare zburătoare. ALECSANDRI, P. P. 145. 4. Fig. Care trece repede, trecător. Numai eu în tîrziu singur pe cărare Farmecul acestei clipe călătoare. TOPÎRCEANU, B. 79.

CĂLĂTOR, -OARE, călători, -oare, adj. 1. (Adesea substantivat) Care călătorește, care e în călătorie. 2. (Despre popoare) Nomad. 3. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Fig. Care trece repede; trecător. – Din cale + suf. -ător.

CĂLĂTOR¹ ~oare (~ori, ~oare) 1) Care călătorește; care este în călătorie. 2) (despre păsări) Care pleacă să ierneze în țările calde; migrator. 3) (despre popoare) Care migrează. /cale + suf. ~ător

călător m. și a. 1. care s’află în călătorie; 2. care face călătorii mari; 3. fig. vagabond: a mea soartă călătoare AL. [Formațiune analogică din cale (cf. rătăcitor)].

călătór, -oáre s. și adj. (d. cale). Care e în călătorie, drumeț: un călător, o ceată călătoare. Care face călătoriĭ marĭ: Marco Polo a fost un călător celebru. Păsărĭ călătoare, acelea care ĭarna pleacă în țările calde.

călător adj. m., s. m., pl. călători; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoare

călător adj. m., s. m., pl. călători; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoare

călător adj. m., s. m., pl. călători; f. sg. și pl. călătoare

porumbel călător s. m. + adj.

porumbel călător s. m. + adj.

CĂLĂTOR s., adj. 1. s. drumeț, (reg.) drumaș, (Transilv.) drumar, drumătoriu, (înv.) strainic. (Un ~ obosit de drum.) 2. s. v. trecător. (Un ~ întârziat trecea strada.) 3. s. v. pasager. 4. adj. v. nomad. 5. adj. v. migrator. 6. adj. v. voiajor.

CĂLĂTOR adj. v. efemer, pieritor, schimbător, temporar, trecător, vremelnic.

călător adj. v. EFEMER. PIERITOR. SCHIMBĂTOR. TEMPORAR. TRECĂTOR. VREMELNIC.

CĂLĂTOR s., adj. 1. s. drumeț, (reg.) drumaș, (Transilv.) drumar, drumătoriu, (înv.) strainic. (Un ~ obosit de drum.) 2. s. trecător. (Un ~ întîrziat trecea strada.) 3. s. pasager, voiajor. (Un ~ din autobuz.) 4. adj. nomad, (înv.) nomadic. (Populație ~.) 5. adj. migrator, (reg.) mutător. (Păsări ~.) 6. adj. voiajor. (Porumbel ~.)

călător (călătoare), adj. – 1. Care călătorește. – 2. (S. m.) Vizitator. – 3. Mobil, nomad, migrator. Origine incertă. Este considerat în mod normal a fi der. de la cale „drum, stradă”; însă der. prezintă dificultăți. Suf. -tor se aplică de obicei der. verbali; și, pe de altă parte, nu poate da naștere la rîndul său la un der. verbal, ca a călători (verbi gracia, supărător este conceput numai ca un der. posterior de tipul *a supărători). Pușcariu 262 și DAR a încercat să evite dificultatea, presupunînd că termenul călător ar fi provenit din cale, precum alb. udhëtar „călător” de la udhë „drum”. La fel de justificat s-ar putea invoca lat. viator față de via. Totuși, trebuie să semnalăm posibilitatea ca legătura între cale și călător să fi fost stabilită a posteriori de imaginația populară. Călător ar putea fi un der. normal de la caballus sau, mai bine zis, de la o formă verbală der. de la acest cuvînt. Ideea de „călătorie” era strîns legată de cea de „a călări”, cf. germ. reisen și reiten. Dacă presupunem că lat. caballus a format aceeași der. ca equus, vb. *caballare sau *caballitare (ca equitare) putea avea drept der. cuvîntul călător „persoană care merge călare” și, mai tîrziu, „persoană care călătorește”. Der. călătoreț, adj. (care călătorește mult); călători, vb. (a fi călător, a fi pe drum; refl., a se duce; refl., a muri, a deceda); călătorie, s. f. (acțiunea de a călători); călătorit, adj. (care a călătorit mult).