DEDUCȚIE, deducții, s. f. Formă de raționament în care concluzia rezultă din premise; consecință, concluzie a unui raționament. ◊ Prin deducție = procedeu prin care se ajunge la o concluzie. [Var.: deducțiune s. f.] – Din fr. déduction, lat. deductio, -onis.

deducție sf [At: NEGULICI, E. I, 287/24 / V: ~iune / Pl: ~ii / E: fr déduction] 1-2 Derivare (a unei judecăți particulare sau) a unui fapt (dintr-o judecată generală sau) dintr-un alt fapt Si: deducere (1-2), dedus¹ (1-2). 3 Deducere (3). 4 (Înv) Scădere. 5 (Îvr) Deducere (5). 6 Consecință. 7 Concluzie a unui raționament.

DEDUCȚIE, deducții, s. f. Consecință, concluzie a unui raționament. ◊ Prin deducție = procedeu prin care se ajunge la o concluzie. [Var.: deducțiune s. f.] – Din fr. déduction, lat. deductio, -onis.

DEDUCȚIE, deducții, s. f. Raționament prin care se obține o judecată nouă (numită concluzie) din două sau mai multe judecăți (numite premise), dintre care una trebuie să fie neapărat universală. Pe lîngă această teorie, adaugă... o garnitură de argumentări, de deducții, de abstracții. GHEREA, ST. CR. II 58. – Variantă: deducțiune (pronunțat -ți-u-) (GHEREA, ST. CR. I 362) s. f.

DEDUCȚIE s.f. Raționament logic prin care se obține o judecată nouă (numită concluzie) din două sau mai multe judecăți (numite premise), dintre care una trebuie să fie neapărat universală. [Gen. -iei, var. deducțiune s.f. / cf. lat. deductio, fr. déduction].

DEDUCȚIE s. f. formă fundamentală de raționament în care concluzia rezultă cu necesitate din premise. (< fr. déduction, lat. deductio)

DEDUCȚIE ~i f. 1) Formă de raționament prin care, pornindu-se de la idei generale, se ajunge la concluzii particulare. 2) Raționament obținut în procesul unor operații mintale; rezultat al deducției. [Art. deducția; G.-D. deducției; Sil. -ți-e] /<fr. déduction, lat. deductio, ~onis

deducțiune sf vz deducție

DEDUCȚIUNE s.f. v. deducție.

deducți(un)e f. 1. consecință dintr’un raționament; 2. operațiunea spiritului prin care ce descinde dela verități generale la verități particulare.

*deducțiúne f. (lat. dedúctio, -ónis). Substracțiune, scoatere. Concluziune scoasă dintr’un raționament mergînd de la general al particular (în opoz. cu inducțiune). – Și -úcție.

deducție (desp. -ți-e) s. f., art. deducția (desp. -ți-a), g.-d. art. deducției; pl. deducții, art. deducțiile (desp. -ți-i-)

deducție (-ți-e) s. f., art. deducția (-ți-a), g.-d. art. deducției; pl. deducții, art. deducțiile (-ți-i-)

deducție s. f. (sil. -ți-e), art. deducția (sil. -ți-a), g.-d. art. deducției; pl. deducții, art. deducțiile (sil. -ți-i-)

deducție

DEDÚCȚIE (< fr., lat.) 1. Formă de raționament în care concluzia rezultă cu necesitate din premise. Bazele teoriei d. au fost puse de Aristotel prin doctrina despre silogism, fiind apoi dezvoltate de Descartes, de Leibniz și de logica simbolistă. ♦ (În logica tradițională) Proces de obținere a unor concluzii particulare din principii mai generale considerate ca adevărate (silogismul aristotelic). ♦ (În logica simbolică) Derivarea din anumite enunțuri date (axiome), cu ajutorul regulilor, a unor noi enunțuri (teoreme). 2. Retragerea unor sume deja plătite. ◊ D. fiscală = ansamblul elementelor componente care pot constitui obiectul reducerii unei sume impozabile, a unui venit ♦ Sustragerea unor sume.