DENUNȚ, denunțuri, s. n. Informare adresată unei instanțe penale cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană; denunțare (2). – Din denunța (derivat regresiv).

denunț sn [At: CAMILAR, N. I, 37 / V: (înv) ~nciu / Pl: ~uri / E: denunța drr] 1 Informare adresată unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană Si: denunțare (1), denunțat¹ (1). 2 (Înv) Comunicat dat unui guvern reacționar despre pregătirile tainice ale opoziției revoluționare sau ale detașamentelor de revoluționari.

* DENUNȚ (pl. -turi) sn. ⚖️ Faptul de a denunța; semnalarea, arătarea unui vinovat.

DENUNȚ, denunțuri, s. n. Informare adresată unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană; denunțare. – Din denunța (derivat regresiv).

DENUNȚ, denunțuri, s. n. Semnalarea către o autoritate a unei infracțiuni; denunțare, delațiune. Agia a aflat totul... A fost un denunț sau așa ceva. CAMIL PETRESCU, O. II 135.

DENUNȚ s.n. Semnalarea către o autoritate a unei infracțiuni; denunțare. V. delațiune. [< denunța].

DENUNȚ s. n. semnalarea către o autoritate a comiterii unei infracțiuni; denunțare, delațiune. (< denunța)

DENUNȚ ~uri n. Informare a unui organ sau a unei persoane în drept despre comiterea unei infracțiuni; pâră. /v. a denunța

*1) denúnț n., pl. urĭ (d. a denunța, după anunț. V. enunț). Denunțare, veste care denunță. Hîrtie care conține o denunțare.

denunciu sn vz denunț

denunț s. n., pl. denunțuri

denunț s. n., pl. denunțuri

denunț s. n., pl. denunțuri

DENUNȚ bingăneală, bing-bang, borax, cântare, cântarea cântărilor, ciochie, ciripeală, cloncănit, melodie, păcură, pețitorie, scuipat, sifon, smoală, șopteală, trântă, trânteală.

DENUNȚ s. denunțare, (livr.) delațiune, (pop.) pâră, (înv.) sicofantie, (fam. fig.) turnare. (~ adresat justiției.)

DENUNȚ s. denunțare, (livr.) delațiune, (pop.) pîră, (înv.) sicofantie, (fam. fig.) turnare. (~ adresat justiției.)