deznădăjduit, ~ă a [At: MICU, ap. GCR II, 182/3 / V: ~dejd~, dejn~, disn~ / S și: desn~ / Pl: ~iți, ~e / E: deznădăjdui] 1 (D. oameni) Care și-a pierdut orice speranță (în rezolvarea sau îndreptarea unei situații) Si: desperat. 2 (D. față, părți ale feței sau d. părți ale corpului) Care exprimă deznădejde (1). 3 (D. sentimente, manifestări ale omului) Care trădează, exprimă deznădejde (1). 4 (D. sentimente, manifestări ale omului) Care este provocat de deznădejde (1). 5 (D. situații, stări) Care provoacă deznădejde (1). Si: desperat.

DEZNĂDĂJDUIT, -Ă, deznădăjduiți, -te, adj. 1. (Despre persoane) Care și-a pierdut orice nădejde; desperat. Deznădăjduit, săracul se duse la bogatul satului, unul Matrache, și-și vîndu bordeiul, grădina, pentru un sac de făină. CAMILAR, TEM. 79. Parcă plînge... privind deznădăjduită cupa. CAMIL PETRESCU, T. III 333. Tată-său, deznădăjduit, pusese în gînd să-l taie [mărul]. ISPIRESCU, L. 82. 2. (Despre sentimente, manifestări, acțiuni etc.) Care exprimă deznădejde; provocat de deznădejde; desperat. Al treilea [rănit], cu un glas deznădăjduit, ca un blestem, cînta. CAMILAR, N. I 445. În această pace adîncă, în această fîntînă dintre munți... pocni răcnetul deznădăjduit: «Fugiți! fugiți! vin turcii!». GALACTION, O. I 160. O întristare deznădăjduită se vede pe fața sa palidă. NEGRUZZI, S. I 37. ◊ (Metaforic) Cîteva sute de vaci și de boi trecură pe lîngă rugul care ardea... umplînd aerul cu mugetele lor deznădăjduite. BOGZA, C. O. 36. ◊ (Adverbial) Niște ființe care ar putea iubi și suferi adînc și deznădăjduit. GHEREA, ST. CR. III 97.

DEZNĂDĂJDUIT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A DEZNĂDĂJDUI. 2) (despre sentimente, manifestări) Care vădește deznădejde; provocat de deznădejde; desperat. /v. a deznădăjdui

dejnădăjduit, ~ă a vz deznădăjduit

desnădejduit¹ sn vz deznădăjduit¹

desnădejduit², ~ă a vz deznădăjduit² corectat(ă)

deznădejduit, ~ă a vz deznădăjduit

DEZNĂDĂJDUIT adj. desperat, (pop.) pierit, (înv.) apelpisit. (Om ~.)

DEZNĂDĂJDUIT adj. desperat, (pop.) pierit, (înv.) apelpisit. (Om ~.)