DIBUI, dibui, vb. IV. 1. Intranz. A merge cu nesiguranță, șovăielnic, căutând un drum. ♦ Tranz. și intranz. A căuta cu nesiguranță; a căuta pipăind prin întuneric. ◊ Loc. adv. Pe dibuite = pipăind, căutând cu mâinile, fără să vadă; la întâmplare, la nimereală. 2. Intranz. A nimeri. 3. Tranz. A da de urma cuiva care se ascunde; a găsi, a descoperi, a afla, a dibăci. [Prez. ind. și: dibuiesc] – Et. nec.

dibui [At: MOXA, 434/22 / Pzi: dibui, ~esc / E: nct] 1 vi A căuta cu mișcări nesigure, pipăind, șovăielnic, cu incertitudine (pe întuneric). 2 vr (Olt) A se căuta la întâmplare, pipăind prin buzunare, pentru a găsi un obiect. 3 vi (Înv) A căuta stăruitor dar nesigur în vederea atingerii unui scop Si: a cerceta, a tatona. 4 vt (Rar) A încerca în repetate rânduri. 5 vi A merge (căutând un drum, o ieșire etc.) Si: a bâjbâi. 6 vt (C.i. ființe) A da de urma cuiva care se ascunde (după o căutare insistentă) Si: a afla, a descoperi, a găsi, a nimeri, (îvp) a oblici. 7 vt (Îvr) A ochi.

DIBUI, dibui, vb. IV. 1. Intranz. A merge cu nesiguranță, șovăielnic, căutând un drum. ♦ Tranz. și intranz. A căuta cu nesiguranță; a căuta pipăind prin întuneric. ◊ Expr. Pe dibuite = pipăind, căutând cu mâinile, fără sa vadă; la întâmplare, la nimereală. 2. Intranz. A nimeri. 3. Tranz. A da de urma cuiva care se ascunde; a găsi, a descoperi, a afla, a dibăci. [Prez. ind. și dibuiesc] – Et. nec.

DIBUI, dibui și dibuiesc, vb. IV. 1. Intranz. (Adesea urmat de determinarea «prin întuneric») A merge (cu nesiguranță) căutînd un drum. Se îndreptă spre ieșire, neluat în seamă de nimeni, ciocnindu-se de genunchii spectatorilor și dibuind prin întuneric. DUMITRIU, B. F. 162. În același timp, îndată după leu, a intrat un hoț, tot pentru un catîr, să dibuiască prin întunecime și să aleagă pe cel mai mare și mai gras. SADOVEANU, D. P. 100. Și, dibuind, un gîndăcel Cu poleitele-i antene Coboară de pe-un mușețel. CAZIMIR, L. U. 12. ◊ Fig. Pe ferești se suie noaptea Dibuind încetișor. EMINESCU, O. I 108. ♦ Tranz. A căuta cu nesiguranță, a căuta pipăind (prin întuneric). Caii mergeau înșirați, dibuind cu copita un loc sigur, pe potecile neregulate. VLAHUȚĂ, O. A. 279. 2. Intranz. A căuta (stăruitor, cu meticulozitate, prin încercări), a cerceta. Bănică luă pe Costache. Să dibuie ei, încet, încet, pînă or da de urma căruțelor. DELAVRANCEA, H. T. 276. Voi ca, pînă mai fac umbră pămîntului, să știți și voi de tineri atîtea cîte am aflat eu dibuind și am văzut pînă în vîrsta în care mă vedeți. ISPIRESCU, U. 3. S-au deprins [criticii] să stea mereu la pîndă, drăcoșii, ca și cînd altă treabă n-ar mai avea; caută, miros, se furișează prin cărți și dibuiesc mai rău decît copoiul cînd adurmecă dîra fiarei prin țărînă. ODOBESCU, S. III 147. 3. Tranz. A da de urma cuiva care se ascunde; a găsi, a descoperi, a afla. A fugit într-o noapte pe furiș... Da l-au dibuit oamenii boierului. CAMIL PETRESCU, B. 14. Plutonierul, încremenit în «drepți», declară că el are să-i dibuiască totuși, numai că-i mai trebuie timp, deoarece țăranii sînt mulți și dînsul e singur cu instruirea lor. REBREANU, R. I 118. Un cetățean mai aprins și mai îndrăzneț dibui pe ucigaș în turnul cel înalt și cu o împușcătură îl lovi drept în cap. ODOBESCU, S. I 103.

A DIBUI ~iesc 1. intranz. 1) A merge șovăielnic, căutând un drum (prin întuneric). 2) A căuta cu stăruință. 2. tranz. 1) A căuta pipăind prin întuneric; a bâjbâi. 2) A descoperi după o căutare îndelungată; a găsi. [Sil. -bu-i] /Orig. nec.

DIBUI vb. 1. (Trans. SV) A găsi după multă căutare. Și de va dibui apă ca aceaea, și rînduiaște vas curat. ERES., 197^v. 2. (ȚR) A tinti. Cu pușcă ghintuită l-au dibuit și l-au lovit în cap.R. POPESCU. Etimologie necunoscută. Vezi și dibuire.

dibuì v. a pipăi prin întunerec, a căuta să afle pipăind: ea mergea dibuind prin pădure ISP. [Origină necunoscută].

díbuĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (vsl. udĕbnonti, a se furișa, bg. dĕbnŭ, pîndesc, dĕbŭ, mă furișez, rus. dial. dýbatĭ, a merge în vîrfu degetelor, a merge cu greŭ. Bern. 1, 191 și 248. V. diba 1).Pipăi pin întuneric. Pe dibuite, pipăind, pe nemerite, la noroc. V. tr. Găbuĭesc, pun mîna, prind.

dibui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. dibui/dibuiesc^[1], 3 sg. dibuie/dibuiește, imperf. 1 dibuiam; conj. prez. 1 sg. să dibui/să dibuiesc, 3 să dibuie/să dibuiască

dibui (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. dibuie/dibuiește, imperf. 3 sg. dibuia; conj. prez. 3 să dibuie/să dibuiască

dibui vb., ind. prez. 1 sg. dibui/dibuiesc, 3 sg. dibuie/dibuiește, imperf. 3 sg. dibuia; conj. prez. 3 sg. și pl. dibuie

dibui (ind. prez. 1 sg. dibui, 3 sg. și pl. dibuie)

dibuesc, -ue 3, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

DIBUI vb. v. bâjbâi.

DIBUI vb. v. afla, descoperi, găsi, intui, înțelege, sesiza, tatona.

DIBUI vb. a bîjbîi, a orbecăi, a pipăi, (înv. și reg) a orbeca, (reg.) a horhăi, a moșcoti. (~ prin întuneric.)

dibui vb. v. AFLA. DESCOPERI. GĂSI. INTUI. ÎNȚELEGE. SESIZA. TATONA.