distribuție sf [At: HELIADE, PARALELISM I, 81 / Pl: ~ii / E: fr distribution, lat distributio] 1 Distribuire (1). 2 (Spc) Repartizare a rolurilor dintr-o piesă, dintr-un film, dintr-o operă etc. actorilor sau cântăreților. 3 (Pex) Ansamblul actorilor, cântăreților care joacă într-o piesă, într-o operă etc. 4 (Lin) Proprietate a unui element de a apărea sau nu în diferite contexte. 5 (Lin) Totalitatea vecinătăților unui element. 6 Ansamblul organelor unei mașini care comandă automat efectuarea diferitelor faze de funcționare a mașinii.

DISTRIBUȚIE, distribuții, s. f. 1. Faptul de a distribui; distribuire, împărțire, repartizare. Adela a făcut critica completă a încăperii – înșirînd toate lipsurile unui confort relativ, stăruind mai cu seamă asupra greșitei distribuții a mobilierului. IBRĂILEANU, A. 66. ♦ Repartizarea rolurilor la actori; p. ext. ansamblul actorilor care joacă într-o piesă. Piesa se joacă cu aceeași distribuție ca la premieră. 2. Ansamblul organelor unei mașini, care comandă automat efectuarea diferitelor faze de funcționare a mașinii prin închiderea și deschiderea orificiilor de intrare și evacuare a agentului motor.

DISTRIBUȚIE s.f. 1. Distribuire. ♦ Felul cum sunt repartizate rolurile unei piese, ale unui film etc.; (p. ext.) totalitatea actorilor dintr-o piesă de teatru. 2. Totalitatea organelor unei mașini care comandă automat diferite faze de funcționare ale acesteia. 3. (Lingv.) Ansamblul pozițiilor pe care un element (sunet, morfem) îl poate ocupa într-un cuvînt sau într-o frază. [Gen. -iei, var. distribuțiune s.f. / cf. fr. distribution, lat. distributio].

DISTRIBUȚIE s. f. 1. distribuire; repartiție. ◊ felul cum sunt repartizate rolurile unei piese, ale unui film etc.; totalitatea actorilor dintr-o piesă de teatru, dintr-un film etc. 2. (fiz.) modul cum sunt repartizate elementele mai multor mulțimi (electroni, atomi, molecule) după valorile posibile ale unei mărimi caracteristice (viteză, energie etc.). 3. dirijarea și repartizarea spre consumatori a unui fluid, flux de energie etc. 4. totalitatea organelor unei mașini care comandă automat diferite faze de funcționare ale acesteia. 5. (lingv.) ansamblul pozițiilor pe care un element (sunet, morfem) îl poate ocupa într-un cuvânt sau într-o frază. (< fr. distribution, lat. distributio)

DISTRIBUȚIE ~i f. 1) v. A DISTRIBUI. 2) Mod în care sunt repartizate rolurile într-o piesă de teatru sau într-un film. 3) Totalitate a actorilor care joacă într-o piesă de teatru sau într-un film. 4) tehn. Totalitate a organelor unei mașini, care comandă automat efectuarea diferitelor faze de funcționare a mașinii. 5) lingv. Totalitate a pozițiilor unui element în cadrul unor contexte variate. [Art. distribuția; G.-D. distribuției; Sil. -ți-e] /<fr. distribution, lat. distributio

destribuție sf vz distribuție

distribuiciune sf vz distribuție

DISTRIBUȚIUNE s.f. v. distribuție.

distribuți(un)e f. 1. împărțire, repartizare: distribuțiune de daruri; 2. serviciul poștașului care duce scrisorile la domiciliu.

* distribuțiúne f. (lat. distribútio, -ónis. V. atribuțiune). Acțiunea de a distribui: distribuțiune de alimente, de scrisorĭ, de premiĭ școlare. Împărțire, dispozițiune, așezare: distribuțiunea camerelor în casă. – Și -úție.

distribuție (desp. -ți-e) s. f., art. distribuția (desp. -ți-a), g.-d. art. distribuției; pl. distribuții, art. distribuțiile (desp. -ți-i-)

distribuție (-ți-e) s. f., art. distribuția (-ți-a), g.-d. art. distribuției; pl. distribuții, art. distribuțiile (-ți-i-)

distribuție s. f. (sil. -ți-e), art. distribuția (sil. -ți-a), g.-d. art. distribuției; pl. distribuții, art. distribuțiile (sil. -ți-i-)

distribuție

DISTRIBUȚIE s. 1. v. distribuire. 2. v. alcătuire.

DISTRIBUȚIE s. 1. distribuire, împărțire, repartiție, repartizare, (înv.) repărțire. (~ unor ajutoare pentru sinistrați.) 2. alcătuire, aranjament, așezare, dispunere, întocmire, rînduială, structură. (O anumită ~ a lucrurilor.)

DISTRIBUȚIE s. f. (cf. fr. distribution, lat. distributio): repartizare; orientare, în mai multe direcții, a părților de vorbire; calitate a unei părți de vorbire de a avea vecinătăți, de a se combina cu alte părți de vorbire, în cadrul propoziției, în raport cu anumite posibilități ce-i sunt proprii. Se vorbește astfel despre o d. substantivală, despre o d. verbală etc. ◊ ~ unidirecțională: d. bazată pe posibilitatea unor părți de vorbire de a se combina, pe rând, cu câte un termen, în cadrul aceleiași propoziții. Presupune totdeauna o structură sau o relație binară (cu sau între doi termeni): A←B; B→A. În limba română, dispun de o d. unidirecțională: substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor și o parte din interjecții. Astfel: „Farmecul pădurii ne copleșește”; „Holdele bogate acoperă câmpul”; „Călduroasa vară este pe sfârșite”; „Oamenii aceștia strămută și munții”; „Aveau legume zilnic proaspete”; „Trei feciori avea bătrânul”; „Vorbele lui nu au noimă”; „Magazinele au primit marfă”; „Aici s-au oprit fugarii”; „Și atunci pleosc! o palmă”. ◊ ~ bidirecțională: d. bazată pe posibilitatea unor părți de vorbire de a se combina, simultan, cu doi termeni, în cadrul aceleiași propoziții. D. bidirecțională presupune întotdeauna o structură sau o relație ternară (cu trei termeni): A←B→C. În limba română, dispun de o d. bidirecțională: adjectivele pronominale relative (inclusiv cele nehotărâte relative), pronumele relative (inclusiv cele nehotărâte relative), verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și interjecțiile-copule (iată, iacă și iacătă). Astfel: „A văzut ce om este”; „Nu știa cine strigă”; „Ei sunt atenți”; „Merge unde l-ai trimis”; „Avea o căciulă de iepure”; „Ion și Marioara merg către casă”; „Victoria – iată obiectivul nostru!” În sens modern, prin d. se înțelege capacitatea unei unități lexicale analizate de a se asocia (de a se combina) cu alte unități lexicale din limbă, concretizată în contextele în care apare sau este posibil să apară. Ea reprezintă proba substituției termenilor într-un enunț-propoziție. Astfel, se poate observa că verbul a spus se poate asocia cu un nume de ființă, dar nu cu un nume de lucru („Ion a spus ceva”, dar nu „Becul a spus ceva”); cu unele adjective, pronume, adverbe și locuțiuni adverbiale, dar nu cu altele („Ion a spus liniștit”, „Ion a spus asta”, „Ion a spus încet”, „Ion a spus pe negândite”, dar nu „Ion a spus înalt”, „Ion a spus fiecare”, „Ion a spus dreptunghiular”, „Ion a spus de-a berbeleacul” etc. O situație asemănătoare are și verbul a recita. Pentru a dovedi că verbul a spune este altceva decât verbul a recita, este nevoie de cel puțin un context, în care verbul a spune să se combine în mod diferit cu alți termeni, de cel puțin un context diagnostic (v.). Astfel: enunțul-frază „Ion a spus că vine” este obișnuit în limbă, în timp ce enunțul-frază „Ion a recitat că vine” este total neobișnuit, inexistent. Deci existența unui context imposibil pentru verbul a recita demonstrează că verbul a spune diferă de acesta, reprezentând altă unitate.

DISTRIBÚȚIE (< fr., lat.) s. f. 1. Distribuire. ♦ Repartizarea rolurilor la actori; p. ext. ansamblul actorilor care joacă într-un spectacol. 2. (FIZ.) Modul în care elementele unei mulțimi (electroni, atomi, molecule etc.) sunt repartizate după valorile posibile ale unei mărimi caracteristice (viteză, energie etc.). 3. (TEHN.) Dirijarea, transmiterea și repartizarea spre diferiți consumatori a unui fluid, a unui flux de energie etc. ◊ D. electrică = a) procesul de transmitere prin cablu și de repartizare a energiei electromagnetice spre diferiți consumatori grupați pe o anumită suprafață, de la centrale sau stațiuni electrice locale racordate la centrale electrice depărtate; b) ansamblul instalațiilor electrice care servesc la realizarea distribuției electrice. 4. (TEHN.) Ansamblu de organe ale unei mașini termice care comandă automat admisia și evacuarea agentului energetic (abur, aer comprimat, amestec carburant etc.) în vederea desfășurării fazelor de funcționare ale acesteia. 5. (MAT.) Tip de funcțională. ◊ Teoria distribuțiilor = ramură a matematicii care studiază distribuțiile. 6. (EC.) Împărțirea unei anumite cantități de vapori (bonuri) între mai mulți indivizi și/sau entități. ♦ Procesul de alocare a veniturilor și cheltuielilor în conturi suplimentare (subconturi). ♦ Împărțirea venitului total al unei comunități între membrii ei. ♦ Vânzarea unui bloc de valori (acțiuni) la bursă fără a se ține seama de scăderea prețului lor. ♦ Ansamblul operațiunilor de repartizare a bunurilor și serviciilor între consumatorii dintr-o țară. ♦ Activitățile și operațiunile prin care bunurile produse sunt puse la dispoziția consumatorilor. 7. (BIOL.) Răspândire a unei specii sau a populațiilor de specii în zonele biogeografice ale globului. 8. (LINGV.) Totalitatea pozițiilor (contextelor) în care apare o anumită entitate lingvistică (sunet, fonem, morfem, cuvânt etc.) într-o limbă dată, într-un anumit stadiu de evoluție al acesteia.