DUET, duete, s. n. Ansamblu de două voci care cântă împreună o compoziție muzicală, fiecare executând o partidă separată; lucrare muzicală scrisă pentru acest ansamblu. – Din it. duetto.

duet sn [At: STAMATI, D. / V: (rar) ~o sm / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: it duetto] 1-2 Compoziție muzicală sau parte a unei compoziții muzicale care se execută pe două voci sau la două instrumente. 3-4 Grup vocal sau instrumental care execută un duet Si: duo. 5 (Fig) Discuție între două persoane.

DUET, duete, s. n. Compoziție muzicală sau parte a unei compoziții muzicale care se execută pe două voci sau la două instrumente; grup vocal sau instrumental care execută o asemenea compoziție; duo. – Din it. duetto.

DUET, duete, s. n. Compoziție muzicală care se execută pe două voci sau la două instrumente; duo. Acum putem cînta împreună frumosul duet a lui Mozart. NEGRUZZI, S. I 76. ♦ Fig. (Rar) Discuție, conversație între două persoane. Rar participă normal la duetul nostru. De obicei e distrată ori animată. IBRĂILEANU, A. 41.

DUET s.n. 1. Ansamblu de doi cîntăreți sau instrumentiști; compoziție muzicală interpretată de două voci sau de două instrumente; duo. 2. (Fig.) Discuție, taifas în doi. [Pron. du-et, pl. -te, -turi. / < it., fr. duetto].

DUET s. n. 1. formație vocală de doi interpreți. 2. compoziție scrisă pentru o asemenea formație; duo. 3. (fig.) discuție, taifas în doi. (< it. duetto)

DUET ~e n. 1) Ansamblu de doi cântăreți care cântă împreună o compoziție muzicală. 2) Lucrare muzicală scrisă pentru un astfel de ansamblu. [Sil. du-et] /<it. duetto

duet n. bucată de muzică pentru două voci sau pentru două instrumente.

* duét n., pl. e (it. duetto). Muz. Cîntare pentru doŭă vocĭ orĭ instrumente. Concert de doĭ cîntărețĭ. V. terțet. - Se zice și duo.

dueto sm vz duet

duet s. n., pl. duete

duet s. n., pl. duete

duet s. n., pl. duete

duet, pl. duete

duet, -te.

DUET s. (MUZ.) duo. (Un ~ celebru dintr-o operă.)

DUET s. (MUZ.) duo. (Un ~ celebru dintr-o operă.)

duet (it. duetto; germ. Duett; engl. duet) 1. Piesă vocală pentru două voci (1) cu sau fără acomp. La origine stă o formă contrapunctică neacomp. numită bicinium* sau diphonon (sec. 15-17). În sec. 17-18, ia o mare înflorire d. de cam. (Stradella, A. Scarlatti, Frescobaldi), care e o cantată* acomp.; d. da chiesa (de biserică), asemănător unei arii (1) da capo sau arii de concert (Stabat Mater de Perlogesi) și aria la 2 voci, devenit în sec. 19 lied* la două voci (Mendelssohn, Schubert, Brahms etc.). Preluat în sec. 18 de creația de operă*, devine un număr* important, dar fără o formă prestabilită, structurat în funcție de necesitățile dram. Poate fi construit în dialog, din două linii melodice simultane sau succesive sau ca dublă melodie de formă închisă sau deschisă (d.-scenă). 2. Formație vocală care execută un d. (1.) V. duo.