DULUȚĂ s. f. (Reg.; în expr.) A se duce duluță = a fugi; a se face nevăzut. – Et. nec.

duluță sf [At: ALECSANDRI, T. 1583 / Pl: ~țe / E: nct] (Pop) 1 (Îe) A se duce ~ sau a fugi ~ A alerga foarte repede. 2 (Îe) A se ține ~ A se face nevăzut.

DULUȚĂ s. f. (Reg.; în expr.) A se duce duluță = a fugi iute; a se face nevăzut. – Et. nec.

DULUȚĂ s. f. (Numai în expr.) A se duce duluță (mai ales în forma: să te duci duluță) = a se duce, a fugi iute; a se face nevăzut, a o șterge. Dar lupul, să te ții, pîrleo! lungi pasul lupește și se duse duluță, de nu mai dete cu mîna de dînsul. ISPIRESCU, L. 79. Cînd aproape-aproape să pun mîna pe dînsul, i-am pierdut urma și să te duci duluță! CREANGĂ, P. 52. Încalic iapa lui Martin și să te duci duluță. ALECSANDRI, T. 1583.

DULUȚĂ f. reg.: A se duce ~ a pleca urgent; a fugi în grabă mare: a-și lua tălpașița. /Orig. nec.

duluță adv. ca un dulău, iute: lupul lungi pasul lupește și se duse duluță ISP.

dulúță m. (d. nume propriŭ Duluță, poate din *Răduluță, d. Radu, al nume al unuĭa care o șterge, care spală putina). Fam. S’a dus Duluță (adică „ca Duluță”, orĭ „măĭ Duluță”, și atuncĭ e un voc.), s’a tot dus, a șters-o, a fugit.

duluță (pop.) adv. (în: a se duce ~)

!duluță (reg.) (în expr. a se duce ~) adv.

duluță s. f.

duluță s. f. – (În expresia a fugi duluță) A fugi iute. Origine necunoscută. După Șeineanu, Chien, 258 și Pușcariu, Dimin., 77, de la dulău „cîine”. Pascu, Beiträge, 40, pleacă de la vb. a tuli „a fugi” pentru a forma un dim. *tuluță. În sfîrșit, Scriban îl consideră un vocativ, de la un nume Duluță care nu apare. Stabilirea unui etimon este și mai dificilă dacă se are în vedere că nu se cunoaște valoarea exactă a cuvîntului. Ar putea fi o der. umoristică de la du-l (cf. ia-l și du-l), cu suf. dim. -uță.

a se duce duluță expr. (pop.) a fugi, a dispărea.