dușman, ~ă [At: NECULCE, L. 313 / A și: (reg) duș~ / Pl: ~i, ~e / E: tc düşman] 1-2 smf, a (Persoană) care are o atitudine ostilă, răuvoitoare față de ceva sau cineva Si: adversar, inamic, vrăjmaș. 3-4 smf, a Inamic (în război). 5 sm (Îe) A-ți pune ~ul la cale sau a te pune cu ~ul la cale A te împăca cu dușmanul (1). 6 sm (Îae) A mânca pe săturate. 7 smf (Spc; d. țări, popoare) Străin. 8 smf Persoană sau animal care te atacă. 9 av (Reg) Extraordinar (de...) 10 a (D. sentimente, acțiuni ale oamenilor) Care exprimă ostilitate Si: dușmănos, ostil. 11 a (D. lucruri, fenomene ale naturii) Care creează greutăți Si: ostil. 12 a (Reg; d. animale) Viclean. corectat(ă)

DUȘMAN, -Ă, dușmani, -e, s. m. și f. 1. Persoană care are atitudine ostilă față de cineva sau ceva, care urăște, care dorește răul cuiva; vrăjmaș. După Dima au venit alți vorbitori, întărind din nou chemările celor mai dinainte, la unire și la luptă împotriva dușmanilor oamenilor muncitori. GALAN, Z. R. 34. De la cine vrei sprijin? De la proprietari? Ei sînt dușmanii noștri cei mai înverșunați. CAMIL PETRESCU, B. 133. Cum a ieșit dușmanul din casă, iedul cel mic se dă iute jos din horn și încuie ușa bine. CREANGĂ, P. 25. ◊ Fig. Naționalismul este cel mai primejdios dușman al unității celor ce muncesc în lupta pentru interesele lor de clasă. REZ. HOT. I 32. ◊ Dușman de clasă = persoană sau grup social care luptă împotriva intereselor clasei muncitoare și a realizărilor ei revoluționare. ◊ (Adjectival) Nu-mi fi inimă dușmană Cînd vezi răul lîngă mine. COȘBUC, P. I 237. Deodată... Pe-o creangă ridicată Doi ochi dușmani strălucesc! ALECSANDRI, P. A. 40. 2. Inamic, adversar în război. Mihai-vodă nu se privește în Ardeal decît ca un guvernator spre a administra țara și a o păzi de năvălirile dușmanilor. BĂLCESCU, O. II 270. ◊ Fig. Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul... Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este. EMINESCU, O. I 147. ◊ (Cu sens colectiv) Noi, în tinerețele noastre, dam război dușmanului, cînd ne năvălea glia. CAMILAR, N. I 104. Dușmanul e acum pe cîmpul de luptă. CAMIL PETRESCU, T. III 377. ◊ (Adjectival) Coloana din stînga trece între soare și navele dușmane. CAMIL PETRESCU, T. II 175. Armatele dușmane s-au întîlnit în zori Precum într-o furtună doi mari și negri nori. ALECSANDRI, O. 152. – Accentuat și: (Mold.) dușman.

DUȘMAN² ~ă (~i, ~e) m. și f. 1) Fiecare dintre persoanele care sunt legate printr-un sentiment de dușmănie reciprocă, privite în raport una față de alta; vrăjmaș; inamic. ~ de moarte. 2) Fiecare dintre părțile beligerante implicate într-un conflict armat, privite în raport una față de alta; inamic; vrăjmaș. /<turc. düșman

dușman a. și m. 1. care urăște pe cineva: Veveriță îmi este vechiu dușman NEGR.; 2. cel cu care ne aflăm în răsboiu: împărăția ne-a fost răpit-o dușmanii (!) ISP.; 3. perfid, viclean: Codre, codre, dușman ești, tu voinicii îi amăgești POP.; 4. invidios, pizmaș: când ai bani, trebue s’ai și dușmani PANN; 5. care are ură pentru ceva: dușmanul minciunei. [Turc. DUȘMAN].

dúșman (est) și dușmán (vest) m. (turc. düšmán, d. pers. düšmen, care vine d. vgr. dνs-menés, „răŭ doritor, dușmănos”; bg. sîrb. dušman). Inamic, vrăjmaș, care luptă contra ta. – Și dujmán (vest.). Fem. (și în est) dușmáncă, pl. e.

dujman, ~că smf, a vz dușman

HOSPES, HOSTIS (lat.) = Străin, dușman. Expresiunea unui patriotism exagerat.

dujmán V. dușman.

dușman adj. m., s. m., pl. dușmani; adj. f. dușmană, pl. dușmane

dușman adj. m., s. m., pl. dușmani; adj. f. dușmană, pl. dușmane

dușman s. m., adj. m., pl. dușmani; f. sg. dușmană, pl. dușmane

dușman

dușman.

DUȘMAN s., adj. adversar, inamic, potrivnic, vrăjmaș, (pop.) pizmaș, pizmuitor, (înv. și reg.) pizmătar, pizmătareț, (înv.) neamic, neprieten, nepriitor, pârâș, sculător. (Armata ~; e un ~ de temut.)

DUȘMAN s., adj. adversar, inamic, potrivnic, vrăjmaș, (pop.) pizmaș, pizmuitor, (înv. și reg.) pizmătar, pizmătareț, (înv.) neamic, neprieten, nepriitor, pîrîș, sculător. (Armata ~.)

Dușman ≠ aliat, amic, prieten

dușman (-ni), s. m. – Inamic, vrăjmaș. – Mr. dusman. Tc. (per.) düșmen (Roesler 591; Miklosich, Türk. Elem., I, 288; Șeineanu, II, 165; Lokotsch 554; Ronzevalle 90), cf. alb., bg., sb. dušman. – Der. dușmancă, s. f. (inamică, vrăjmașă); dușmănesc, adj. (privitor la dușmani; dușmănos); dușmănește, adv. (cu dușmănie, ostil); dușmănos, adj. (ostil); dușmăni, vb. (a fi ostil; a urî; a învrăjbi); dușmănie, s. f. (vrăjmășie); îndușmăni, vb. (a învrăjbi).

FAS EST ET AB HOSTE DOCERI (lat.) este îngăduit să înveți (chiar) de la dușman – Ovidiu, „Metamorphoseon libri”, IV, 428.

Fas est et ab hoste doceri (lat. „Se cade să înveți chiar și de la dușmani”) – recomandă Ovidiu în Metamorfozele (cartea IV, versul 428). Dar povața aceasta e mult mai veche. Aparține lui Aristofan care în comedia Păsările spune în versul 376: „All 'áp ekhthrôn, dittà pollà manthánusi hoi sofói” (Dar înțelepții învață foarte multe de la vrăjmași). E povața pe care-o dă Pupăza, atunci cînd doi oameni pătrund în lumea păsărilor: „…Oare nu vrăjmașii Au îndemnat cetățile să-și facă Și ziduri mari, și flote? Sfatul lor Ne va scăpa avutul, pruncii, casa…” Iar conducătorul corului conchide: „Să-i ascultăm! Căci și de la vrăjmași Poți asculta un lucru înțelept…” (Traducerea de Eusebiu Camilar și N. Mihăescu) Am notat aici varianta latină, fiindcă e mai des citată. LIT.