EMFAZĂ s. f. Atitudine nenaturală, pretențioasă; afectare în scris, în vorbire, în comportare. ♦ (Med.) Atitudine lipsită de naturalețe, în dezacord cu realitatea, prezentă la psihopați, paranoici, schizofrenici etc. – Din fr. emphase, lat. emphasis.

emfază sf [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: ~asis sn, ~zis sn, enfase, enfaz sn, enf~, (rar) ~asă, (înv) emfas (Pl: ~uri) sn, (îvr) ~ase (Pl: ~si) / S și: (înv) emphază / Pl: ~ze / E: fr emphase, lat emphasis, ngr έμφασις] 1 Atitudine pretențioasă (în scris, în vorbire, în manifestări etc.) Si: afectare Vz patos. 2 (Sst; sens etimologic) Întrebuințare în retorică a unui cuvânt care are rolul de a exagera valoarea unei afirmații. 3-4 (Îlav, rar, îla) Cu ~ (În mod) patetic Si: afectat, nenatural, pretențios. corectat(ă)

*EMFAZĂ sf. 1 Pompă afectată, măreție, îngîmfare în vorbire sau în gesturi ¶ 2 📖 Figură de retorică care consistă în întrebuințarea unui cuvînt care arată multă tărie, cum d. e.: înflăcărat de mînie, mort de sete [fr. emphase].

EMFAZĂ, s. f. Atitudine nenaturală, pretențioasă; afectare în scris, în vorbire, în comportare. – Din fr. emphase, lat. emphasis.

EMFAZĂ s. f. Atitudine nenaturală și pretențioasă (în scris, în vorbire, în alte manifestări); exagerare, afectare, poză. Aștept să mor... Bătrînul rostise cuvîntul cu simplitate, fără emfază, fără nici o clintire în trăsăturile zbîrcite și moarte înainte de moarte. C. PETRESCU, A. 333. Miron își îmbrățișă odrasla fără emfază, ca totdeauna. REBREANU, R. II 16.

EMFAZĂ s.f. Exagerare, prețiozitate, îngîmfare, afectare (în scris, în vorbire etc.). [< fr. emphase, cf. lat., gr. emphasis – aparență].

EMFAZĂ s. f. 1. exagerare pompoasă în ton, în alegerea cuvintelor sau în atitudine; prețiozitate, afectare, poză. 2. mod de exprimare care denotă emfază (1). (< fr. emphase, lat., gr. emphasis)

EMFAZĂ f. 1) Lipsă de naturalețe și simplitate în comportare și în vorbire; atitudine nenaturală și pretențioasă, manifestată în vorbire și în comportare. 2) Folosire abuzivă sau deplasată a tonului declamator și a stilului elevat. 3) Tendință în limbă constând în exagerarea unor trăsături fonetice sau morfologice. [G.-D. emfazei] /<fr. emphase, lat. emphasis

emfază f. 1. pompă afectată în vorbire; 2. fig. exagerație pretențioasă.

emfas sn vz emfază

emfasă sf vz emfază

emfase sf vz emfază

emfasis sn vz emfază

emfazis sn vz emfază

enfase sf vz emfază

enfaz sn vz emfază

enfază sf vz emfază

*enfáză f., pl. e (vgr. em-phasis, aparență, d. en, în, și phaíno, apar). Pompă afectată în vorbire: acest ignorant vorbește cu enfază. – Fals emf-.

!emfază s. f., g.-d. art. emfazei; pl. emfaze

emfază s. f., g.-d. art. emfazei

emfază s. f., g.-d. art. emfazei

emfază.

EMFAZĂ s. v. afectare.

EMFAZĂ s. afectare, artificialitate, căutare, grandilocvență, manierism, patos, prețiozitate, retorism. (Un stil plin de ~.)

emfază (gr. emphasis „vorbire”, „aparență”, „zgomot”), figură care constă în a acorda unui cuvânt ori chiar unui enunț întreg o importanță deosebită, făcându-l, grație intonației ori contextului (situației), să spună mai mult decât exprimă sau chiar ceea ce nu exprimă (A): „Era o femeie sprintenă, pieptănată cu cărarea pe mijlocul creștetului, și părul avea luciul spălatului des. Bărbia osoasă, gura strânsă și chipul tras dovedeau, ca și trupul, zvelt în fustă, rasa bună. Nevastă-mea s-a uitat la gleznele subțiri... «- Ce neam frumos de oameni sunt sătenii noștri», mi-a șoptit nevasta. «- Repeți ce ți-am spus când te-am luat pe tine.» ”(T. Arghezi)

emfază sintactică (gr. plaghion „oblic”) se numește subordonarea, în frază, a unei idei care ar trebui enunțată într-o propoziție principală; ex. lat. cum inversum, rom. când (că) invers (A): „Eram băiat de vreo treisprezece ani, când am învățat să dau cu pușca.” (Al. Odobescu) „Abia dădu mâna cu cei de față, că se și grăbi să intre în biroul plin de oameni al secretarului.” (M. Preda) Cf. lat.: „Vix ea fatus eram, gemitu cum talia reddit” (Vergilius) În construcția cum inversum, esența figurii stă atât în propoziția subordonată – care numai aparent (gramatical) exprimă ideea secundară a enunțului, în realitate ea spune mai mult decât o ajută rangul ei gramatical („sensul ascuns”!) – cât și în propoziția principală, al cărei conținut (de fapt, o idee secundară în enunț) reușește, grație tot rangului gramatical, să solicite mai multă importanță decât are.