FABULĂ, fabule, s. f. Scurtă povestire alegorică, de obicei în versuri, în care autorul, folosind procedeul personificării animalelor, plantelor și lucrurilor, satirizează anumite moravuri, deprinderi, mentalități cu scopul de a le îndrepta. ♦ Istorisire, prezentare a unei fapte imaginare ca reală; p. ext. minciună. ♦ (Rar) Subiect al unei opere literare. – Din lat. fabula.

fabulă sf [At: URICARIUL XIV, 144 / Pl: ~le / E: lat fabula] 1 (Rar) Succesiune a faptelor care compun acțiunea unei lucrări narative sau dramatice. 2 (Înv; imp) Dramă. 3 (Spc; la formaliștii ruși; îoc subiect) Evenimentele povestite într-un text narativ (în raport cu modul în care acestea sunt prezentate). 4 Scurtă povestire alegorică, de obicei în versuri, în care autorul, prin procedeul personificării animalelor, a plantelor și a lucrurilor, satirizează mentalități și moravuri, enunțând învățătură morală Cf apolog. 5-6 Fabulație (4-5).

*FABULĂ (pl. -le) sf. 📝 1 Apolog sau mică povestire (în proză sau în versuri) în care, pentru a da o lecțiune de morală, se pun în scenă animale sau chiar lucruri neînsuflețite cărora li se atribue acțiuni, sentimente și graiu, întocmai ca la oameni ¶ 2 Legendă mitologică ¶ 3 pr. ext. Povestire mincinoasă, născocire, minciună [lat.].

FABULĂ, fabule, s. f. Scurtă povestire alegorică, de obicei în versuri, în care autorul, folosind procedeul personificării animalelor, plantelor și lucrurilor, satirizează anumite moravuri, deprinderi, mentalități sau greșeli cu scopul de a le îndrepta. ♦ Istorisire, prezentare a unei fapte imaginare ca reală; p. ext. minciună. – Din fr. fabulation, lat. fabulatio.

FABULĂ, fabule, s. f. Scurtă povestire alegorică (de obicei în versuri) ai cărei eroi sînt mai ales animale sau lucruri personificate și în care autorul satirizează anumite moravuri și deprinderi cu scopul de a le îndrepta. Fabula a constituit în toate timpurile un gen polemic de mare eficacitate. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 363, 3/1.

FABULĂ s.f. 1. Istorioară alegorică, de obicei în versuri, în care sunt satirizate anumite moravuri și deprinderi, folosindu-se procedeul personificării animalelor sau lucrurilor. 2. Subiectul, textura unei scrieri literare. ♦ Povestire în care nu se poate deosebi realul de invenție, de născocire. [< lat. fabula].

FABULĂ s. f. 1. specie a genului epic, alegorică, (în versuri), în care sunt satirizate anumite moravuri și deprinderi, prin procedeul personificării animalelor sau lucrurilor. ◊ scurtă narațiune la care participă animale personificate. 2. subiectul, textura unei scrieri literare. ◊ povestire în care nu se poate deosebi realul de invenție, de născocire. (< lat. fabula)

FABULĂ ~e f. 1) Creație literară alegorică, de obicei în versuri, în care sunt satirizate unele moravuri umane prin procedeul personificării. 2) Povestire în care elementele imaginare nu se disting de cele reale. 3) rar Subiectul unei opere literare. /<lat. fabula

fabulă f. 1. povestire alegorică ce conține un adevăr moral sub vălul unei ficțiuni ușoare: fabulele lui Donici; 2 lucru plăsmuit: e o fabulă; 3. pricină de râs: a ajuns fabula orașului; 4. mitologie: zeii fabulei.

*fábulă f., pl. e (lat. fábula, din aceĭașĭ răd. cu fama, faĭmă). Mică povestire, de ordinar în versurĭ, care ascunde moralitatea supt vălu uneĭ ficțiunĭ: fabulele luĭ Esop, Fedru, Lafontaine, Donicĭ. Mit, poveste: zeiĭ din fabulă. Legendă, istorie falsă: vorba asta e o fabulă.

fabulă s. f., g.-d. art. fabulei; pl. fabule

fabulă s. f., g.-d. art. fabulei; pl. fabule

fabulă s. f., g.-d. art. fabulei; pl. fabule

FABULĂ s. (LIT.) (pop.) tâlc. (O ~ de Esop.)

FABULĂ s. v. acțiune, afabulație, fabulație, intrigă, subiect.

FABULĂ s. (LIT.) (pop.) tîlc. (O ~ de Esop.)

fabulă s. v. ACȚIUNE. AFABULAȚIE. FABULAȚIE. INTRIGĂ. SUBIECT.

fabulă (fabule), s. f. – Povestire scurtă alegorică. Lat. fabula (sec. XIX). – Der. (din fr.) fabulist, s. m.; fabulos, adj.; fabulați(un)e, s. f.; confabula, vb. refl. Cf. faulă.

fabulă (lat. fabula „vorbire”, „poveste”), figură de stil narativă, și anume o scurtă narațiune la care participă, de regulă, animale personificate, introdusă într-o expunere, de obicei retorică, cu scopul justificării, pe temeiul analogiei (comparației), a unor argumente și îndemnuri. F. este o pildă inventată (fictivă) (P). Aristotel (Aristote, Rhétorique, II, p. 104-105) o ilustrează după cum urmează: „Fabula este, de exemplu, aceea pe care a povestit-o Stesihor privitor la Falaris și Esop în apărarea demagogului. Cetățenii Himerei aleseseră un strateg cu puteri depline, Falaris, și voiau să-i dea o gardă personală; Stesihor, între altele, le povesti acest apolog: un cal stăpânea singur o pajiște; a apărut un cerb care îi strica pășunea; calul, vrând să se răzbune pe cerb îl întreabă pe un om dacă n-ar putea să-l ajute să pedepsească cerbul; omul îi spuse că ar putea să-l ajute, cu condiția ca el să accepte un frâu și să-l lase să se urce în spatele lui înarmat cu sulițe. Înțelegerea fiind încheiată și omul urcat pe cal, acesta, ca preț al răzbunării, deveni sclavul omului. Voi, la fel, spuse el, fiți atenți, că vrând să vă răzbunați contra dușmanului să nu aveți soarta calului. Sunteți deja sub frâu; căci ați ales un strateg cu puteri absolute; dacă îi dați o gardă și-i permiteți să se urce în spinarea voastră, veți deveni din acest moment sclavii lui Falaris.” Figura de mai sus, dezvoltată într-o narațiune de sine stătătoare, constituie fabula ca specie a genului epic.

FABULĂ (< lat. fabula, povestire) Specie a genului epic, scurtă narațiune alegorică în proză sau în versuri, în care personajele sînt animale, plante, lucruri (acestea puse în situații omenești) și din care se desprinde o morală, despre care Lessing spunea: „Dacă reducem un principiu etic general la un caz special, dînd acelui caz realitatea și dacă am compune dintr-însul o poveste prin care se recunoaște principiul general, atunci acea compoziție se numește fabulă”. Uneori în fabulă apar ca personaje și oameni. Comună tuturor literaturilor, fabula, scrisă într-o formă simplă și ușor accesibilă, este menită a scoate în evidență o idee abstractă. Originea fabulei este foarte veche. Fabulele indiene, răspîndite prin traducerea lor în limba arabă, traducere datînd din secolul al VII-lea (î.e.n.), merg pînă la originalul sanscrit Panchatantra (cinci cărți), operă a lui Vișnu Șărma, brahman, care le-ar fi compus pentru educația tinerilor prinți. Termenul fabulă, în concepția celor vechi (Aristotel), era folosit pentru acele povestiri cu personaje animaliere, cele cu personaje umane fiind denumite apolog. Deosebirea aceasta nu se mai face, și nici încadrarea ei în vechiul gen didactic. Creator al fabulei, grecii îl socoteau pe Esop (secolul al Vl-Iea î.e.n.), sclav frigian sau trac. La latini, pînă la Fedru, care, în timpul domniei lui Augustus, încearcă să aclimatizeze în cultura latină fabulele lui Esop, fabula era socotită ca un gen literar. Din cele două elemente componente, povestirea întîmplării și morala, morala este formulată direct, concis, clar și așezată la sfirșitul fabulei, uneori la începutul ei. Alteori ea poate lipsi, ca în acele fabule a căror morală poate fi ușor desprinsă din cuprinsul ei, Boul și vițelul de Gr. Alexandrescu. Morala constituie scopul fabulei, în timp ce povestirea, mijlocul de a o reliefa. Pentru a da mai multă vioiciune și naturalețe celor povestite, în fabulă, pe lîngă narațiune, este folosit și dialogul. Narațiunea cuprinde adesea elemente umoristice, menite să stârnească buna dispoziție, hazul. Ceea ce mai caracterizează fabula ca operă literară este o anumită simplitate în fond și în formă, însușire care o face accesibilă tuturor. Fabula în versuri nu respectă regulile stricte ale versificației, ci își ia o mare libertate în folosirea măsurii versurilor (lungi sau scurte), în folosirea rimelor (împerecheate, încrucișate, îmbrățișate), precum și în nerespectarea unui anumit tip de strofă, de cele mai multe ori narațiunea fiind continuă. Ex. VULPEA O vulpe pătrunzînd în locuința unui mim și scormonind prin cîteva lucruri ale acestuia dădu peste un cap de animal ingenios lucrat pe care, luîndu-l în labe, grăi: - O, ce cap și nu are creier! Afabulație. Fabula este îndreptată împotriva oamenilor impunători într-adevăr la trup, dar lipsiți de inimă. (ESOP) Făcîndu-și tumbele în colivie, Cocó declamă, cît îl ține ciocul, o poezie. - E nostim, spune doamnei, domnul (Deși îi tulburase somnul) Păcat c-o spune-așa, lasă-mă să te las! Se vede cît colo, după glas, C-o spune, bietul, fără să-și dea seama... - A-nvățat-o de la Dănuț – mînca-l-ar mama! Nu învățați copilul, care-ncepe, Un singur rînd, pe care nu-l pricepe. (MARCEL BRESLAȘU, Fabulă) În literatura noastră, în acest domeniu, s-au afirmat scriitori ca: D. Țichindeal, Gr. Alexandrescu, A. Donici, T. Arghezi ș.a.

FÁBULĂ (< fabula) s. f. 1. Specie a genului epic, alegorică, în versuri sau în proză, având ca personaje animale, plante, lucruri, cu ajutorul cărora sunt satirizate, în scop moralizator, mentalități umane. Au scris f.: Esop, Fedru, La Fontaine, Krîlov, Gr. Alexandrescu, Al. Donici, T. Arghezi ș.a. 2. (Rar) Subiectul unei opere literare.

LUPUS IN FABULA (lat.) lupul din fabulă – Terențiu, „Adelphoi”, act. IV, scena 1. Persoană care își face apariția tocmai în momentul când se discută despre ea: vorbești de lup și lupul la ușă.

Lupus in fabula (lat. „Lupul în fabulă”) – replică din comedia Adelfi de Terențiu (act. IV, sc. 1). Acest termen latin e strămoșul zicalei noastre: vorbești de lup și lupul la ușă.