fațadă sf [At: URICARIUL III, 256 / V: (înv; Trs; Buc) fasadă sf / Pl: ~de / E: fr façade (refăcut după față)] 1 Fiecare din părțile exterioare ale unei clădiri sau monument. 2 (Spc) Partea dinspre stradă sau partea cu intrarea principală a unei clădiri. 3-4 (Îljv) De ~ De formă.

*FAȚADĂ (pl. -de) sf. 💒 1 Partea dinainte a unei clădiri, aceea care are fața spre stradă: fațadele cele mai multe erau acoperite ... cu plante suitoare I. -GH. ¶ 2 Partea unei clădiri unde se află intarrea principală [fr.].

FAȚADĂ, fațade, s. f. Fiecare din părțile exterioare verticale ale unei clădiri sau ale unui monument; (prin restricție) partea din față a unei clădiri, unde se găsește intrarea principală. Crepul de doliu a îmbrăcat toată fațada casei. ANGHEL, PR. 65. ◊ Loc. adj. De fațadă = de ochii lumii, de formă.

FAȚADĂ s.f. Fiecare dintre fețele exterioare ale unei clădiri, ale unui monument etc.; (spec.) fața unui edificiu. ◊ De fațadă = de ochii lumii, de formă. [Cf. fr. façade].

FAȚADĂ s. f. fiecare dintre fețele exterioare ale unei clădiri, ale unui monument etc. ♦ de ~ = de ochii lumii, de formă. (< fr. façade)

FAȚADĂ ~e f. 1) Parte anterioara a unei clădiri unde se află intrarea principală. 2) Parte exterioară verticală a unei clădiri. ~ laterală. /<fr. façade

fațadă f. 1. partea dinainte a unei case; 2. partea unde este intrarea principală. [După fr. façade].

*fațádă f., pl. e (fr. façade, d. it. facciata, după rom. față). Partea principală a uneĭ case, partea unde e intrarea: casă cu doŭă fațade.

fasadă sf vz fațadă

fațadă s. f., g.-d. art. fațadei; pl. fațade

fațadă s. f., g.-d. art. fațadei; pl. fațade

fațadă s. f., g.-d. art. fațadei; pl. fațade

FAȚADĂ s. exterior, față. (~ unei clădiri.)

FAȚADĂ s. exterior, față. (~ unei clădiri.)