FIBULĂ, fibule, s. f. 1. Agrafa (ornamentală) de metal, folosită în Antichitate pentru a încheia un veșmânt. 2. (Anat.) Peroneu. [Acc. și: fibulă] – Din lat. fibula.

fibulă sf [At: ODOBESCU, S. II, 297 / Pl: ~le / E: lat fibula] 1 Agrafa (ornamentală) de metal, întrebuințată în Antichitate pentru a încheia un veșmânt. 2 (Atm) Peroneu.

*FIBULĂ (pl. -le) sf. 🏛 Agrafă, cheutoare cu care se prindeau două părți ale unui vestmînt (🖼 2090) [lat.].

FIBULĂ, fibule, s. f. 1. Agrafă (ornamentală) de metal, întrebuințată în antichitate pentru a încheia un veșmânt. 2. (Anat.) Peroneu. – Din lat. fibula.^[1]

FIBULĂ, fibule, s. f. Agrafă de metal întrebuințată în antichitate, cu care se încheiau marginile celor două părți ale unui veșmînt. V. copcă. La 1786, în Burwein... în Elveția, s-au descoperit două hîrdăiașe de bronz care conțineau brățări de aur, fibule sau cbeotori în spirale. ODOBESCU, S. II 297.

FIBULĂ s.f. 1. Agrafă de metal cu care se încheiau în antichitate hainele. 2. Peroneu. [< lat. fibula, cf. fr. fibule].

FIBULĂ s. f. 1. agrafă de metal, în antichitate, pentru încheierea veșmintelor. 2. inel purtat de actorii și atleții romani. 3. peroneu. (< lat. fibula, fr. fibule)

FIBULĂ ~e f. 1) (în trecut) Agrafă de metal care servea pentru a încheia o haină. 2) rar Os lung și subțire situat între genunchi și gleznă; peroneu. /<lat. fibula

*fíbulă f., pl. e (lat. fibula. V. fiulă). Cataramă, bold mare orĭ sponcă la Romanĭ. V. spilcă, boglar.

fibulă s. f., g.-d. art. fibulei; pl. fibule

fibulă s. f., g.-d. art. fibulei; pl. fibule

fibulă s. f., g.-d. art. fibulei; pl. fibule

fibulă

FIBULĂ s. peroneu.