FUIOR, fuioare, s. n. Mănunchi de cânepă, de in, melițat și dărăcit, gata de tors; p. ext. mănunchi de borangic sau de lână. ◊ Expr. (Pop.) A-și lua ale trei fuioare = a pleca; a-și lua catrafusele. A ține fuior cu cineva = a nu se lăsa intimidat de cineva. ♦ Pânză de cânepă sau de in. [Pr.: fu-ior] – Et. nec.

fuior [At: PRAVILA (1640), ap. TDRG. / P: fu-ior / Pl: ~oare / E: ml *folliolus] 1 sn Mănunchi de cânepă, de in, melițat și periat, gata de tors. 2 sn (Pex) Mănunchi de borangic sau de lână. 3 sn (Pop; îe) A da pânza pe ~oare A se înșela într-o tranzacție. 4 sn (Pop; îe) A ține ~ cu cineva A nu se lăsa intimidat de cineva. 5 sn (Pop; îe) A-și lua (ale) trei ~oare A pleca repede de undeva Si: a fugi, (fam) a o șterge. 6 sn (Îae) A-și lua catrafusele. 7 sn (Îvp; îs) ~ul popii Fuiorul (1) care se dădea preotului, la țară, ca dar peste taxa obișnuită, când acesta umbla cu Iordanul. 8 sn (Îlav) Ca ~ul popii Ca o obligație de la care nu te poți sustrage. 9 sn (Pop; îe) A fi pe deasupra ca ~ul popii A fi mai mult decât se cuvine. 10 sn (Îae) A avea noi necazuri, pe lângă cele vechi. 11 sn (Pop; îe) A umbla ca ~ul popii A umbla de colo-colo, fără astâmpăr. 12 sn (Îae) A umbla fără rost. 13 av (Pop) Mult. 14 sn Pânză de cânepă sau de in. 15 sn Feștilă făcută din fire de fuior sau de bumbac. 16 sn (Bot; reg) Colilie (Stipa pennata).

FUIOR (pl. -ioare) sn. 1 ⛓ Mănunchiu de cînepă sau de in, după ce s’a melițat și s’a periat (🖼 2225): femeile apoi te-au răgilat, te-au periet și te-au făcut ~ frumos și moale ca mătasea: din ~ te-au făcut caier CRG.; degetele ei ... torceau ... dintr’un ~ de o lînă ca argintul EMIN.; Fig.: din clocotul undelor pripite, fuioare de argint se desfac în bătaia lunii VLAH. ¶ 2 pr. ext. Cînepă, ori-ce materie textilă, înainte de a fi toarsă: pînză de ~; coama și coada ca niște fuioare de borangic CAR.; Fig.: mă punea în neputință de a toarce mai departe din ~ul dragostei GN. ¶ 3 Fig. familiar ~ul dracului PAMF., părul capului ¶ 4 A-și lua ale trei fuioare, a-și lua catrafusele, a pleca repede de undeva: să-ți iei ale trei fuioare și să te cari d’aici ISP. ¶ 5 ~ul popii, fuiorul care se dă, la țară, preotului, cînd umblă cu Iordanul; proverb: asta-i pe deasupra ca ~ul popii, după atîtea necazuri, mai vine și altul pe deasupra; a umbla cu ~ul popii PAMF., a umbla fără rost [lat. *folliolus < follis „burduf”].

FUIOR, fuioare, s. n. Mănunchi de cânepă, de in, melițat și periat, gata de tors; p. ext. mănunchi de borangic sau de lână. ◊ Expr. (Pop.) A-și lua ale trei fuioare = a pleca; a-și lua catrafusele. A ține fuior cu cineva = a nu se lăsa intimidat de cineva. ♦ Pânză de cânepă sau de in. [Pr.: fu-ior] – Et. nec.

FUIOR, fuioare, s. n. Mănunchi de cînepă, de in, mai rar de lînă (v. caier) sau de borangic, melitat și pieptănat, gata de tors. Degetele ei... torceau dintr-o furcă de aur și dintr-un fuior de o lînă ca argintul. EMINESCU, N. 8. Să-mi aduci cu pliscul tău Cinci fuioare de mătasă De la mama, de acasă. ALECSANDRI, P. P. 142. Doi saci plini, unul cu fuioare de cînepă și altul cu fuioare de in. RETEGANUL, P. I 53. ◊ Fig. Apa, lovită de muchile stîncilor, se sfarmă în bulgări sclipitori; din clocotul undelor pripite, fuioare de argint se desfac în bătaia lunii. VLAHUȚĂ, O. A. II 136. ◊ Expr. (Popular) A-și lua ale trei fuioare = a-și lua catrafusele, v. catrafus. Fata mea, să-ți iei ale trei fuioare și să te duci din casa mea. ISPIRESCU, L. 396. A ține fuior cu cineva = a nu se lăsa intimidat de cineva. Filozoful acela ținea fuior cu boierul și nu se lăsa întru nimică mai pe jos decît dînsul. SBIERA, P. 246. ♦ Pînză de cînepă sau de in. Era gătit în cămașă albă de fuior. CAMILAR, TEM. 322. Fă-mi cămașă de fuior Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365.

FUIOR ~oare n. 1) Mănunchi de fibre (de cânepă, de in), pregătit a fi tors. 2) rar Pânză de cânepă sau de in. [Sil. fu-ior] / Orig. nec.

fuior n. 1. mănunchiu de fire de cânepă sau de in; 2. fig. fir: fuiorul dragostei; fuiorul popii, aluziune la fuiorul de cânepă sau de in ce femeile dela țară dedeau popii în ajunul bobotezei: asta-i pe d’asupra ca fuiorul popii. [Vechiu-rom. folior lat. *FOLLIOLUS, săculeț].

fuĭór n., pl. oáre (lat. *funiolus = funiculus, dim. d. funis, funie: mrom. și megl. fuĭor și fulĭor). Mănunchĭ de cînepă saŭ de in. Tort¹ cît încape pe fus. O barbă ca fuĭoru, o barbă mare. Ca fuioru popiĭ (ca fuioru care se obișnuĭa a se da, pe lîngă altele, popiĭ cînd umbla cu „ajunu” orĭ cu „Ĭordanu”), pe deasupra, fără folos: banĭ dațĭ ca fuĭoru popiĭ! Adv. Ca un fuĭor zbîrlit: calu o rupe de fugă cu coada fuĭor (NPl. Ceaur, 20).

FUIORAȘ (pl. -așe) sn. dim. FUIOR: pînă mîne dimineață vei toarce ~ele acestea de in RET..

fuior s. n., pl. fuioare

fuior s. n., pl. fuioare

fuior s. n. (sil. fu-ior), pl. fuioare

fuior (fuioare), s. n. – 1. Mănunchi de cînepă sau de lînă gata de tors. – 2. Cînepă în general. – Mr., megl. ful’or. Origine incertă. Probabil din lat. fŏliola, dim. de la fŏlium „foaie”. Rezultatul normal, fuioară, conservat în Mold., a fost înlocuit de un sing. analogic, format pe baza pl. Semantismul pare a se explica, fie prin forma caracteristică a sculului sau fuiorului, fie prin sensul de „ghirlandă” atestat pentru lat. folia, cf. sp. copo. Această ipoteză pare de preferat der. din lat. *folliolus, de la follis (Pușcariu 664 și Conv. lit., XXXV, 821; Pușcariu, ZRPh., XXVII, 742; Candrea-Dens., 616; Pascu, I, 86; REW 3421; DAR; Densusianu, GS, II, 317; Rosetti, I, 167), al cărui semantism este dificil de explicat, cel puțin tot atît cît cel al ipotezei anterioare. Scriban propune *fŭnĭolus, în loc de fŭnĭcŭlus, care ar lăsa fără explicație formele dialectale.

a ține fuior (cu cineva) expr. (pop.) a nu se lăsa intimidat (de cineva).