furculiță sf [At: (a. 1792) IORGA, S. D. VIII, 22 / Pl: ~țe, (Mol) ~ți / E: furcă + -uliță] 1 Obiect (de metal) alcătuit dintr-un mâner și doi până la patru dinți, cu ajutorul căruia se duce mâncarea la gură Si: (reg) furchiță (5), furcuță (5). 2 (D. barbă; îla) În ~ (sau în ~țe) Cu părțile laterale mai lungi decât mijlocul. 3 (D. mustăți; îal) Cu capetele răsucite în sus. 4 (Atm; pop; îs) ~ța pieptului Furca (13) pieptului. 5 Fiecare dintre cele două piese curbate, încrucișate la unul dintre capete, prin care este fixată inima carului pe podul osiei dinapoi, pentru a împiedica rotirea inimii în plan orizontal Si: gemănare. 6 Crestătură unghiulară care se face la vârful urechii unui animal pentru identificare Si: (reg) furcuță (6), furchiță (7). Cf furcă (43). 7 (Reg) Furcă (36) de urzit. 8 (Teh) Piesă de oțel în formă de furcă (1).

FURCULIȚĂ (pl. -țe) sf. 1 🍽 Unealtă de masă, de forma unei furci mici, cu trei sau patru dinți, cu care se duc bucățile de carne sau legumele la gură (🖼 2246); familiar: cu barba în ~, ale cărei părți laterale sînt ascuțite și mai lungi decît mijlocul ¶ 2 🐑 Crestătură unghiulară ce se face, ca semn de recunoaștere, la urechile vitelor și în spec. la ale oilor ¶ 3 🔧 Lișițele carului [furcă].

FURCULIȚĂ, furculițe, s. f. 1. Obiect de metal alcătuit dintr-un mîner și doi, trei sau patru dinți, cu ajutorul căruia se duce mîncarea la gură. Înfipse furculița în pieptul puiului și spintecă frageda carne albă. C. PETRESCU, S. 149. Cuțite, furculițe pe masă înșirînd... NEGRUZZI, S. II 203. ◊ Loc. adj. În furculiță (sau în furculițe) = a) (despre barbă) cu părțile laterale mai lungi decît mijlocul. Cu barba în furculiță și favorite frumoase. CREANGĂ, A. 85. Barba-i deveni lățoasă și-n furculițe, ca două bărbi de țap. EMINESCU, N. 56; b) (despre mustăți) cu capetele răsucite în sus. 2. Fiecare din cele două piese curbate, încrucișate la unul din capete prin care e fixată inima carului de podul osiei de dinapoi pentru a împiedica rotirea inimii în plan orizontal; gemănare. – Pl. și: furculiți (IBRĂILEANU, A. 80, ALECSANDRI, T. 9).

FURCULIȚĂ ~e f. 1) Obiect de uz casnic, alcătuit dintr-un mâner și câțiva dinți la capăt, cu care se mănâncă. ◊ Barbă în ~ barbă cu părțile laterale prelungite și cu mijlocul mai scurt. Mustăți în ~ mustăți cu capetele aduse și răsucite în sus. 2) Fiecare dintre cele două lemne încovoiate și prinse cruciș de inima carului. [G.-D. furculiței] / furcă + suf. ~uliță

furculiță f. 1. unealtă de masă, în forma unei furci mici, de apucat bucățile de carne; 2. după analogie, crestătură la vârful urechii vitelor; fig. cu barba în furculiți.

furculíță f., pl. e (d. furcă. D. rom. vine: bg. fŭrkulica, alb. furkulitsa, ngr. furkalitsa și -ulitsa). Furcă mică, obișnuit cu patru dințĭ, de care oameniĭ se servesc la mîncat. Barbă în furculiță, cu păru ca o furcă cu doĭ dințĭ.

furculiță s. f., g.-d. art. furculiței; pl. furculițe

furculiță s. f., g.-d. art. furculiței; pl. furculițe

furculiță s. f., g.-d. art. furculiței; pl. furculițe

FURCULIȚĂ s. 1. (Transilv.) furcuță. (~ pentru mâncat.) 2. (TEHN.) gemănare, (reg.) ciorobăriță, lișiță. (~ la car.) 3. (TEHN.) (reg.) pieptene. (~ pentru țesături groase.)

FURCULIȚĂ s. 1. (Transilv.) furcuță. (~ pentru mîncat.) 2. (TEHN.) gemănare, (reg.) ciorobăriță, lișiță. (~ la car.) 3. (TEHN.) (reg.) pieptene. (~ pentru țesături groase.)

FURCULIȚE s. pl. v. lișițe.

furculițe s. pl. v. LIȘIȚE.