GHICITOARE, ghicitori, s. f. Formulă (de obicei în versuri) prin care se enunță, metaforic, unele trăsături specifice ale unei ființe, ale unui lucru etc. care urmează să fie aflat, ghicit; cimilitură. Nu se exprima niciodată clar, ci parcă tot spunea ghicitori. GHEREA, ST. CR. II 54. Se strînseră toți... spuind la glume și la ghicitori. ISPIRESCU, L. 67. Nu mă-ncîntă azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori, eresuri, Ce fruntea-mi de copil o-nseninară. EMINESCU, O. I 201.

GHICITOARE ~ori f. Creație populară, mai ales în versuri, în care se descrie în termeni metaforici o ființă, un obiect sau un fenomen ce trebuie identificat; cimilitură. /a ghici + suf. ~toare

ghicitoare f. enigmă: ghici ghicitoarea mea! (formula începătoare a cimiliturilor).

ghicitoáre (vest) și gî- (est) f., pl. orĭ (d. ghicesc). Vest. Cimilitură, enigmă, joc de cuvinte pin care se exprimă supt altă formă ceva pe care trebuĭe să-l ghiceștĭ, precum curelușă unsă pe supt pămînt dusă, adică „șarpele”. V. măĭestrie.

GHICITOR, -OARE, ghicitori, -oare, s. m., s. f. 1. S. m. și f. Persoană care se îndeletnicește cu prezicerea viitorului. 2. S. f. Specie a literaturii populare, de obicei în versuri, în care se prezintă sub formă metaforică un obiect, o ființă sau un fenomen, cerându-se identificarea acestora prin asocieri logice; cimilitură. – Ghici + suf. -tor.

ghicitor, ~oare [At: BIBLIA (1688), 283 / Pl: ~i, ~oare / E: ghici + -itor] 1 smf (În superstiții) Persoană care ghicește (2) Si: (îvr) ghicitoreasă. 2 sf Specie a literaturii populare, de obicei în versuri, în care se prezintă metaforic un obiect, o ființă sau un fenomen, cerându-se identificarea acestora Si: ghicitură. 3 (Bot; reg) Brândușă de toamnă (Colchicum autumnale). 4 sf (Bot; reg) Măseaua-ciutei (Erythronium dens-canis).

GHICITOR, -OARE, ghicitori, -oare, subst. 1. S. m. și f. Persoană care se îndeletnicește cu prezicerea viitorului. 2. S. f. Specie a literaturii populare, de obicei în versuri, în care se prezintă sub formă metaforică un obiect, o ființă sau un fenomen, cerându-se identificarea acestora prin asocieri logice; cimilitură. – Ghici + suf. -tor.

GÎCITOARE s. f. (ȚR) Enigmă. Și nu au putut să gîcească gîcitoarea. BIBLIA (1688). Isop să pricepea la gîcitori și el le gîcea. E 1717, 100^v; cf. E 1777, 100^r. Etimologie: gîci + suf. -toare. Cf. c i m i l i t u r ă, g î c i t u r ă.

ghicitoare¹ (cimilitură) s. f., g.-d. art. ghicitorii; pl. ghicitori

ghicitoare² (persoană) s. f., g.-d. art. ghicitoarei; pl. ghicitoare

ghicitoare² (cimilitură) s. f., g.-d. art. ghicitorii; pl. ghicitori

ghicitoare (cimilitură) s. f., g.-d. art. ghicitorii; pl. ghicitori

ghicitoare, -tori.

ghicitor s. m., pl. ghicitori

GHICITOARE s. v. cimilitură.

GHICITOARE s. (rar) enigmă, (pop.) cimilitură, (Ban.) ciumelcitură.

GHICITOARE (a ghici) Specie a literaturii populare, în versuri sau în proză, cu caracter alegoric, metaforic, în care se dau trăsăturile mai caracteristice ale unei ființe, lucru, fenomen etc., ce urmează a fi ghicite. Noțiunea de ghicitoare se identifică adesea în folclor cu cea de cimilitură. Patria ei, după M. Gaster, ar fi Orientul, iar originea ei se pierde în negura vremilor. Unii cercetători o derivă din limbajul secret al triburilor primitive, ea devenind mai tîrzim un joc distractiv, care solicită istețime, pentru a fi dezlegată. Ex, Cerceii Voichii În chimirul Stoichii (Fasolea) Țăndărușa bradului, Veselia satului. (Vioara) Criterii diferite sînt folosite de cercetători în clasificarea lor, ca, de exemplu, după obiectele și fenomenele ce se cer a fi dezlegate (copacul, casa, ploaia etc.) sau după domeniile în care se încadrează (mitologice, cosmologice, istorice, sociale etc.)