GHIONOAIE, ghionoaie, s. f. (Ornit.; pop.). Ciocănitoare. [Pr.: ghi-o-. – Pl. și: ghionoi. – Var.: gheonoaie, gheunoaie s. f.] – Cf. alb. gjon „cucuvea”.

ghionoaie sf [At: CUV. D. BĂTR. I, 282 / P: ghi-o~ / V: gheo~, gheu~, gheunoi, geonoaie, geunoaie, gio~ / Pl: ~ / E: cf alb gjon] 1 (Orn; Mun) Ciocănitoare. 2 (Fig) Femeie rea și cicălitoare. 3 (Reg) Legumă nedefinită mai îndeaproape.

GHIONOAIE, ghionoi, s. f. (Ornit.; pop.) Ciocănitoare. [Pr.: ghi-o- – Pl. și: ghionoaie. – Var.: gheonoaie, gheunoaie s. f.] – Cf. alb. gjon „cucuvea”.

GHIONOAIE, ghionoi și ghionoaie, s. f. (Ornit.) Ciocănitoare. Ghionoaie cu pliscuri de oțel tocau în arbori și pădurea largă răsuna a sec. HOGAȘ, M. N. 73. Îi venea din depărtare la auz chiotul ghionoaiei, ce-și ascuțea noaptea ciocul de coaja copacilor. ODOBESCU, S, III 182. – Pronunțat: ghi-o-. – Variante: gheonoaie (ISPIRESCU, L. 5), gheunoaie (AGÎRBICEANU, S. P. 18, GOGA, P. 56, COȘBUC, P. I 301) s. f.

GHIONOAIE ~oi f. pop. Pasăre sedentară de talie medie, cu penaj viu colorat, având cioc puternic, cu ajutorul căruia sparge coaja copacilor prin ciocănit pentru a căuta insecte; ciocănitoare. [G.-D. ghionoii și ghionoaiei; Sil. ghi-o-] /<alb. gjon

GHIONOAIE s. f. (ȚR) Ciocănitoare. Cuvînt de gheonoaie. Gheonoaia iaste o pasăre pestriță. F 1700, 264^r. Ghionoaia zboară din copaciu în copaciu. F 1777, 164^r; cf. ST. LEX., 282. Variante: gheonoaie, gheoroaie (F 1700, 264^r). Etimologie necunoscută. Vezi și ghionoi. Cf. v â r d a i c ă.

ghionoaie f. V. gheonoaie.

ghionoáĭe și vionoáĭe f., pl. oĭ (d. vioĭ, vioaĭe, vrom. *vioñĭ, *vioañe pin aluz. la vioicĭunea păsărilor cu acest nume: cĭocănitoarea, codobatura și cap-întórturu. Tot de aci și mrom. ghion, graur [Dal.] alb. ghĭon, cucuvea [Mexer], și de aci ngr. ghĭónis, codobatură [Legr.]. V. ghionoĭ). Cĭocănitoare, o pasăre. Ghionoi (Bz.). – Și gheon- și gheun-.

geonoaie sf vz ghionoaie

geunoaie sf vz ghionoaie

ghenoaie sf vz ghionoaie

gheunoaie sf vz ghionoaie

gheunoi¹ sm vz ghionoaie

gionoaie sf vz ghionoaie

vionoaie sf vz ghionoaie

gheonoaie (ghionoaie) f. 1. pasăre călătoare care ciocănește în coaja arborilor spre a prinde viermi: mă ciocănește ca covaciul și ca gheonoaia copaciul PANN; 2. fig. muiere rea: gheonoaia de mumă-sa vitregă POP. [Dintr’un primitiv ghion, păstrat în macedo-română cu sensul de gheonoaie și de pasăre nocturnă, răspunzând albanezului GHION, buhă].

gheonoáĭe, V. ghionoaĭe.

gheunoáĭe, V. ghionoaĭe.

gheunóĭ, V. ghionoĭ.

ghionóĭ n., pl. oaĭe (d. ghionoaĭe, ca și fr. pic, ghionoaĭe și tîrnăcop. V. ghin. Munt. Trans. Tîrnăcop (c’un singur cĭoc). – Și gheonoĭ și gheunoĭ.

vionoáĭe, V. ghionoaĭe.

ghionoaie (ciocănitoare) (desp. ghi-o-) s. f., art. ghionoaia, g.-d. art. ghionoaiei; pl. ghionoaie

!ghionoaie (ciocănitoare) (ghi-o-) s. f., art. ghionoaia, g.-d. art. ghionoaiei; pl. ghionoaie

ghionoaie s. f. (sil. ghi-o-), art. ghionoaia, g.-d. art. ghionoii/ghionoaiei; pl. ghionoi/ghionoaie

ghionoaie (i-o), pl. ghionoi

ghionoaie, -noaie.

ghionoi (târnăcop) (desp. ghi-o-) s. n., pl. ghionoaie

GHIONOAIE s. v. ciocănitoare.

GHIONOAIE s. (ORNIT.) ciocănitoare, (reg.) bocănitoare, scobitoare, tocănitoare, verdaică, verdoaică, virdare. (~ denumește mai multe specii de păsări arboricole.)

GHEUNOI s. v. târnăcop.

gheunoi s. v. TÎRNĂCOP.

ghionoaie, ghionoi, s.f. (pop.) 1. ciocănitoare. 2. (fig.) muiere rea.

ghionoaie, ghionoi, s.f. – (ornit.) Ciocănitoare (Picus viridis). În Maramureș este o specie sedentară, care părăsește însă iarna pădurea, apărând în livezi, unde găsește mușuroaie de furnici, ouăle acestora fiind hrana lor preferată (Ardelean, Beres, 2000). – Cf. alb. gjon „cucuvea” (DEX, MDA); cuvânt autohton (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu), cf. alb. gon, gjon „cucuvea”; din baza *glon-, rad. *g(h)el- „a striga, a țipa, a zbiera” < i.-e. *ghel- (Russu, 1970: 167).

ghionoaie, ghionoi, s.f. – (ornit.; pop.) Ciocănitoare (Picus viridis). În Maramureș este o specie sedentară, care părăsește însă iarna pădurea, apărând în livezi, unde găsește mușuroaie de furnici, ouăle acestora fiind hrana lor preferată (Ardelean, Beres 2000). – Cuvânt autohton, cf. alb. gjon „cucuvea” (Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983).