GLOATĂ, gloate, s. f. 1. Mulțime (pestriță) de oameni strânși la un loc; buluc, adunătură. 2. (În Evul Mediu) Masa poporului, compusă mai ales din țărani aserviți și din orășenimea săracă și mijlocie. 3. (În Evul Mediu) Unitate de infanterie alcătuită din țărani. – Din sl. glota.

gloată [At: COD. VOR. 48/1 / Pl: ~te / E: vsl глота] 1 sf (Șdp) Mulțime de oameni strânși la un loc Si: ceată, droaie. 2 sf (Înv; după gr συναγωγή) Sobor. 3 sf (Înv) Suită. 4 sf (În Evul Mediu) Masa poporului, compusă mai ales din țărani și din orășenimea săracă și mijlocie. 5 sf (Înv) Mase populare Si: norod. 6 sf (Mil; în Evul Mediu) Oaste pedestră alcătuită din țărani. 7 sf (Iuz) Armată de apărare în caz de război, alcătuită din rezerviști. 8 sf (Ban) Lucrători la câmp. 9 sf (Fam) Cantitate mare de ființe sau lucruri. 10 sf (Reg) Familie. 11 sf (Spc) Copiii unei familii. 12 sf (Fam; îe) A avea o ~ de copii A avea mulți copii. 13 sf (Reg) Femeie. 14 av Mult. 15 av În masă. 16 av Grămadă.

GLOATĂ, gloate, s. f. 1. (Depr.) Mulțime (pestriță) de oameni strânși la un loc; buluc, adunătură. 2. (În orânduirea feudală) Unitate de infanterie alcătuită din țărani. – Din sl. glota.

GLOATĂ, gloate, s. f. 1. Mulțime, grămadă de oameni strînși la un loc. Gloata de țărani amuțea pe măsură ce glasul lui se înăsprea și biciuia. REBREANU, R. II 194. Tot vine, tot înoată, Dar deodată cu ochii vii, Stă pe loc – să mi te ții! Colo, zgomotoasă gloată de copii. COȘBUC, P. I 225. Abia apucă a se coborî din trăsură, și gloata curioșilor încongiură pre postilon. NEGRUZZI, S. I 197. Huietul se făcuse așa de mare încît socotii că toată cîrciuma era cuprinsă de gloată. RUSSO, O. 149. ◊ (În comparații și metafore) Romînii, uzi la piele, flămînzi, lipsiți de foc, În șanțul lor, sub arme, stau gloată la un loc. ALECSANDRI, P. A. 212. 2. Ceată înarmată. Armata țării sta ascunsă în păduri ferindu-se d-a se măsura în bătălie generală cu gloatele vrăjmașilor. BĂLCESCU, O. I 27. ♦ (Învechit) Unitate de ostași pedeștri, recrutați de către boieri din țărănime. Pe lîngă puști și curteni, voievodul mai are și contingente auxiliare: unele care se cheamă «gloate» – adică mișeii de rînd care vin cu arme primitive și care se dovedesc înfricoșători cînd dușmanul e biruit. SADOVEANU, F. J. 738. La trebuință se făcea ridicarea gloatelor, după cum istoria ne-o arată în multe cazuri. BĂLCESCU, O. I 117.

GLOATĂ ~e f. 1) Mulțime mare de oameni, strânși într-un loc, în dezordine. 2) Totalitate a oamenilor simpli; prostime. 3) (în Moldova și în Muntenia medievală) Ceată de pedestrași, formată din țărani. /<sl. glota

gloată f. 1. mulțime, droaie: o gloată de oameni, de copii; 2. massa poporului, plebe: oameni de gloată; 3. od. pl. milițieni: armata se împărția în vechime în curteni, slujitori și gloate; 4. pl. pop. copiii unei familii. [Slav. GLOTA].

gloátă (oa dift.) f., pl. e (vsl. bg. glota, gloată, pol. golota, holota. V. holotă). Companie. (Vechĭ). Mulțime, popor, lume multă: gloata privea la paradă (V. poĭadă). Trupe compuse din oamenĭ între 36 și 46 de anĭ și care-s chemațĭ la mare nevoĭe a țăriĭ (V. milițiĭ).

gloată (mulțime) s. f., g.-d. art. gloatei; pl. gloate

gloată (mulțime) s. f., g.-d. art. gloatei; pl. gloate

gloată s. f., g.-d. art. gloatei; pl. gloate

GLOATĂ s., adv. 1. s. v. ceată. 2. adv. v. buluc. 3. s. mulțime, norod, plebe, popor, prostime, vulg, (înv. și reg.) poporime, (înv.) calabalâc. (Ce s-a strâns atâta ~?) 4. s. (depr.) adunătură, scursură, strânsură, șleahtă, (Ban.) zbor. (Nu e decât o ~ de neisprăviți.) 5. s. (MIL., IST.) (înv.) holotă, tabără. (Pedestrimea rurală se numea în trecut și ~.)

GLOATĂ s. v. colectivitate, masă, mulțime.

GLOATĂ s., adv. 1. s. bandă, buluc, ceată, cîrd, droaie, grămadă, grup, mulțime, pîlc, stol, (pop.) crilă, liotă, (reg.) canara, ciurdă, mișină, (Olt. și Transilv.) ciopor, (Olt. și Ban.) clapie, (înv.) cin, tacîm. (O ~ de copii.) 2. adv. buluc, droaie, grămadă, valvîrtej. (S-au repezit ~ spre el.) 3. s. (mai ales în limbajul claselor exploatatoare) mulțime, norod, plebe, popor, prostime, vulg, (înv. și reg.) poporime, (înv.) calabalîc. 4. s. (depr.) adunătură, strînsură, șleahtă, (Ban.) zbor. (Nu e decît o ~ de neisprăviți.) 5. s. (MIL.) (înv.) holotă, tabără. (Pedestrimea rurală se numea în trecut și ~.)

gloată s. v. COLECTIVITATE. MASĂ. MULȚIME.

gloată (gloate), s. f. – 1. Mulțime. – 2. Droaie, puzderie. – 3. Adunătură, plebe. – 4. (Înv.) Poliție locală, trupe de infanterie formate din țărani fără pregătire militară specială, a căror recrutare era decretată în cazuri de urgență. – 5. (Trans., Bucov.) Familie. Sl. (bg., sb., cf., slov.) glota (Miklosich, Lexicon, 120; Cihac, II, 129; DAR), cf. pol. gołota › holotă, s. f. (Mold., înv., „mulțime”), și sb. glota „familie”. – Der. glotaș, s. m. (soldat din poliția locală; copil, prunc); îngloti, vb. (a aduna, a concentra; a înrola; a îngrămădi; a publica), înv.

gloátă, gloate, s.f. 1. Mulțime. 2. Alai. 3. Familie, neam: „Cu tătă gloata sa” (Papahagi, 1925). – Din sl. glota (DEX, MDA).

gloată, gloate, s.f. – 1. Mulțime. 2. Alai. 3. Familie, neam: „Cu tătă gloata sa” (Papahagi, 1925). – Din sl. glota (Scriban, Șăineanu; Miklosich, Cihac, DA, cf. DER; DEX, MDA).

gloată, -e, s.f. – 1. Mulțime. 2. Alai. 3. Familie, neam: „Cu tătă gloata sa” (Papahagi 1925). – Din sl. glota, cf. srb. glota „familie”.