HACHIȚĂ, hachițe, s. f. (La pl.; în expr.) A avea hachițe sau a-l apuca (pe cineva), a-i veni (cuiva) hachițele = a avea toane, capricii, istericale. [Acc. și: hachițe] – Et. nec.

HACHIȚĂ ~e f. Dorință sau atitudine neașteptată, trecătoare (și neobișnuită); toană^[1]; capriciu. Asta-i ~a ta. ◊ A avea ~e (a-l apuca (pe cineva) ~ele sau a-i veni ~ele) a) a deveni capricios; b) a avea o criză de isterie. /Orig. nec.

háchiță f., pl. e. Est. Fam. Furie, capriciŭ, gust de ceartă saŭ de vre-o extravaganță: l-a apucat (saŭ ĭ-a venit) hachița (saŭ hachițele) să plece. – Și haghiță. V. huĭ și paraxin.

hachițe sfp [At: CONV. LIT. XLIV, 544 / V: haghițe / E: nct] 1 (Mol) Boală umană nedefinită mai îndeaproape. 2 (Îe) A-l apuca (sau a-i veni) ~ele A-l apuca istericalele. 3 (Îae) A avea capricii. 4 Ceartă.

haghițe sfp vz hachițe

HACHIȚE s. f. pl. (În expr.) A avea hachițe sau a-l apuca (pe cineva), a-i veni (cuiva) hachițele = a avea toane, capricii, istericale. [Acc. și: hachițe] – Et. nec.

HACHIȚE s. f. pl. (În expr.) A avea hachițe, a-l apuca pe cineva (sau a-i veni cuiva) hachițele = a avea toane, capricii. Muierea mea s-ar fi dus și după o potaie de lupi... cînd îi venea hachițele ei de dus. La TDRG.

HACHIȚE s. f. pl. 1. (În expr.) A avea hachițe (a-l apuca pe cineva sau a-i veni cuiva hachițele) = a avea toane, capricii, istericale. 2. Chichițe, nod în papură. [Acc. și: hachițe]

hàchițe f. pl. Mold. toane: i-au venit hachițele să plece. [Origină necunoscută].

hachiță s. f., g.-d. art. hachiței; pl. hachițe

hachiță s. f., g.-d. art. hachiței; pl. hachițe

hachiță s. f., pl. hachițe

HACHIȚĂ s. v. capriciu, chef, fandoseală, fantezie, fason, fiță, maimuțăreală, moft, naz, poftă, prosteală, sclifoseală, toană.

hachiță s. v. CAPRICIU. CHEF. FANDOSEALĂ. FANTEZIE. FASON. FIȚĂ. MAIMUȚĂREALĂ. MOFT. NAZ. POFTĂ. PROSTEALĂ. SCLIFOSEALĂ. TOANĂ.

hachiță (-țe), s. f. – (Mold.) Capriciu, chef, toane, încăpățînare. Origine necunoscută.