IMPLORARE, implorări, s. f. Acțiunea de a implora și rezultatul ei; implorație, rugăminte, cerere insistentă, fierbinte, disperată. – V. implora.

implorare sf [At: CĂLINESCU, E. O. I, 76 / Pl: ~rări / E: implora] 1 Rugăminte adresată cuiva cu umilință Si: implorat¹ (1), implorație (1). 2 Rugăminte stăruitoare, insistentă Si: implorat¹ (2), implorație (2). 3 Chemare în ajutor Si: implorat¹ (3), implorație (3). 4 Cerere insistentă, cu lacrimi, adresată unui superior Si: implorat¹ (4), implorație (4). 5 Cerere a milei divinității Si: implorat¹ (5), implorație (5).

IMPLORARE, implorări, s. f. Acțiunea de a implora și rezultatul ei; implorație, rugăminte, cerere stăruitoare, fierbinte, desperată. – V. implora.

IMPLORARE s. f. Acțiunea de a implora; rugăminte, cerere insistentă. Glasul lui tremura de o implorare sfiicioasă. VLAHUȚĂ, O. A. III 122.

IMPLORARE s.f. Acțiunea de a implora și rezultatul ei; implorație. [< implora].

IMPLORARE ~ări f. 1) v. A IMPLORA. 2) Rugăminte, cerere stăruitoare. /v. a implora

*implorațiúne f. (lat. imploratio, -ónis). Acțiunea de a plînge. – Și -ație și -áre.

implorare s. f., g.-d. art. implorării; pl. implorări

implorare s. f., g.-d. art. implorării; pl. implorări

implorare s. f., g.-d. art. implorării; pl. implorări

IMPLORARE s. implorație.