indignare sf [At: IBRĂILEANU, A. 19 / Pl: ~nări / E: indigna] 1 Sentiment de revoltă provocat de o nedreptate Si: (iuz) indignație (1). 2 Sentiment de mânie provocat de o insultă Si: (iuz) indignație (2). 3 Sentiment de dispreț provocat de o acțiune nedemnă Si: (iuz) indignație (3).

INDIGNARE, indignări, s. f. Revoltă sufletească, mînie amestecată cu amărăciune și dispreț, provocată de o faptă nedemnă sau injustă. Buzele subțiri numai tremurau de indignare. C. PETRESCU, C. V. 95. Încetul cu încetul satul fu cuprins de indignare și de mînie. REBREANU, R. II 230. Bucuriile și indignările ei erau exact aceleași în fiecare seară. IBRĂILEANU, A. 19.

INDIGNARE s.f. Faptul de a (se) indigna; sentiment de mînie și dispreț provocat de o insultă, de o nedreptate, de o acțiune nedemnă; revoltă sufletească. [< indigna].

INDIGNARE s. f. faptul de a (se) indigna; revoltă sufletească amestecată cu amărăciune, mânie și dispreț, provocată de o insultă, de o nedreptate sau o acțiune nedemnă. (< indigna)

INDIGNARE ~ări f. Sentiment de mânie provocat de o acțiune nedemnă, o nedreptate, o insultă etc. /v. a (se) indigna

*indignațiúne f. (lat. in-dignátio, -ónis). Sentiment de mânie și dispreț provocat de o faptă urîtă: a-țĭ exprima indignarea de purtarea cuĭva. – Și -áție, dar ob. -áre.

indignare s. f., g.-d. art. indignării; pl. indignări

indignare s. f., g.-d. art. indignării; pl. indignări

indignare s. f., g.-d. art. indignării; pl. indignări

INDIGNARE s. revoltare, revoltă, scandalizare, (rar) indignațiune, (pop.) oțăreală, oțărâre. (Stare de ~.)

INDIGNARE s. revoltare, revoltă, scandalizare, (rar) indignațiune, (pop.) oțăreală, oțărîre. (Stare de ~.)

FACIT INDIGNATIO VERSUS (lat.) indignarea făurește versuri – Iuvenal, „Satirae”, I, 79. Nemulțumirea, sentimentul de revoltă stimulează talentul poetului.

Facit indignatio versum (lat. „Indignarea stîrnește versul”) – E un crîmpei de vers aparținînd lui luvenal (satira I-a, versul 79). Marele satiric latin care a biciuit fără cruțare moravurile corupte ale Romei din epoca lui (epoca de decădere a imperiului), spune la un moment dat, după ce înșiră o serie de fapte revoltătoare: „Si natura negat, facit indignatio versum”, adică: Dacă natura nu m-a înzestrat (subînțeles: cu darul poeziei) e suficientă indignarea (față de cele ce se petrec), spre a face să țîșnească din mine versul. Cu alte cuvinte, indignarea e muza poetului satiric. Boileau, care a scris și el satire, a reluat ideea lui luvenal și a parafrazat-o, tot în prima lui satiră, spunînd că, pentru a face versuri satirice, nu-i nevoie să urci pe Parnas; mînia ajunge și face cît un Apollo (prin urmare, cît toate muzele la un loc). „…Sur ce sujet pour rimer avec grâce, Il ne faut pas monter au sommet de Parnasse […] La colère suffit et vaut un Apollon.” Înaintea lui Boileau, un alt poet satiric francez, Mathurin Régnier (1573-1613) spusese și el: „Et souvent la colère inspire de bons vers” (adeseori mînia inspiră versuri bune). Victor Hugo o numea „sfînta indignare”, ca de pildă în următorul pasaj, unde îl critică pe Voltaire: „...nu cunoștea altă emoție adevărată, decît aceea a mîniei, dar această mînie nu merge pînă la indignare, pînă la acea sfîntă indignare, care face pe poet, cum spune Iuvenal: ”Facit indignatio versum". Se folosește și forma: Furor instigat versum (furia ațîță versul). LIT.