intonație sf [At: ODOBESCU, S. I, 225 / V: (rar) ~iune (Pl: ~ni) / Pl: ~ii / E: fr intonation] 1 (Muz) Emitere corectă a înălțimii unui sunet. 2 Începere a unei bucăți muzicale. 3 Variație de înălțime a vocii în timpul vorbirii Si: accent, inflexiune, ton.

INTONAȚIE, intonații, s. f. Felul în care se ridică și se coboară glasul în timpul vorbirii, felul (uneori specific unei limbi) în care se accentuează un cuvînt, o frază; tonul sau modulația vorbirii. Intonația și pauza prezintă o mare importanță practică în lectura operelor științifice, artistice etc. IORDAN, L. R. 544. Are o intonație străină, afectată, cam pe nas. BASSARABESCU, V. 48. Ba bine că nu, zise Anicuța, cu o ușoară intonație copilărească. D. ZAMFIRESCU, R. 106. ♦ (Muz.) Emitere a sunetelor cu vocea. Intonație falsă. ▭ Din intonațiile muzicale care circulă în popor, care sînt prezente în conștiința sa, compozitorul trebuie să dea prioritate la cele mai de preț. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 297, 3/2. – Variantă: (învechit) intonațiune (pronunțat -ți-u-) (ODOBESCU, S. I 225) s. f.

INTONAȚIE s.f. 1. Modulația vocii în timpul vorbirii. 2. (Muz.) Manieră de a intona un sunet cu vocea sau cu un instrument. ♦ Faptul de a începe cîntarea unei bucăți vocale. [Gen. -iei, var. intonațiune s.f. / cf. it. intonazione, fr. intonation].

INTONAȚIE s. f. 1. modulația vocii în timpul vorbirii. 2. (muz.) manieră de a intona un sunet cu vocea, sau cu un instrument. (< fr. intonation)

INTONAȚIE ~i f. 1) Grad de modulare a vocii în timpul vorbirii; ton. 2) Mod de emitere a sunetelor unei melodii. [G.-D. intonației] /<fr. intonation, it. intonazione^[1]

intonațiune sf vz intonație

INTONAȚIUNE s.f. v. intonație.

intonați(un)e f. 1. mod de a intona; 2. tonul vocii: a varia intonațiunile vorbind.

*intonațiúne f. (d. lat. intonare, a intona). Modu de a intona cu vocea saŭ cu un instrument. Tonu pe care ți-l ĭeĭ cînd vorbeștĭ orĭ citeștĭ cu voce: a-țĭ varia intonațiunile. – Și -áție.

intonație (desp. -ți-e) s. f., art. intonația (desp. -ți-a), g.-d. art. intonației; pl. intonații, art. intonațiile (desp. -ți-i-)

intonație (-ți-e) s. f., art. intonația (-ți-a), g.-d. art. intonației; pl. intonații, art. intonațiile (-ți-i-)

intonație s. f. (sil. -ți-e), art. intonația (sil. -ți-a), g.-d. art. intonației; pl. intonații, art. intonațiile (sil. -ți-i-)^[1]

intonație

INTONAȚIE s. 1. v. inflexiune. 2. v. ton.^[1]

INTONAȚIE s. 1. inflexiune, intonare, mlădiere, modulare, modulație, ton, tonalitate. (O voce cu ~ii plăcute.) 2. accent, ton. (Vorbea cu un avînt și o ~ plină de căldură.)

intonație (intonare) I. 1. Redare exactă a înălțimii* sunetelor în interpretarea vocală și instrumentală, în solfegiere*; fixarea i., mai ales în repetiții, este precedată de „darea tonului” de către dirijor și uneori de intonarea fragmentului inițial ce trebuie cântat de către întreg ansamblul (I, 2). 2. Contur al melodiei*, curbă a înălțimilor (2) în cadrul discursului muzical. 3. În cîntul greg.*, formulă (I, 1) cântată de oficiant și reluată de către cor* sau de către comunitate. 4. Muzică de orgă, având același rol de preludiere ca și i. (2) [v. preludiu (1)]. De scurtă durată, i. este un mijloc eficace de fixare a „tonului” și, în unele momente, a modulației*. I. poate fi scrisă (într-o formă aleasă de organistul-compozitor: introitus*, intrada*, preludiu*, toccata*) sau improvizată. Astfel de i. au fost transmise de cei doi Gabrieli (Intonazioni d’organo, 1593). Există țări (Franța, Anglia, Țările de Jos, Spania, Portugalia) în care termenul nu se întâlnește, fiind mai curând sin. cu ricercar*. În sec. 17, mai apare în Germania. II. 1. În muzicologia* sovietică, noțiunea generică pentru ansamblul trăsăturilor structurale și de ethos* ale unei muzici pop., trăsături transmise implicit artei culte naționale orientate spre această muzică (интоиаиня). 2. În muzicologia românească, i. pop., i. folclorică (sau biz.), suma caracteristicilor melodice-ritmice ale cântului pop. sau biz., desenul caracteristic al acestui cântec. Sin.: melos pop. (v. melodie).

INTONAȚIE s. f. (cf. it. intonazione, fr. intonation): 1. modulație a vocii în timpul vorbirii; variație de înălțime în modul de emitere a unei tranșe sonore. ◊ ~ ascendentă: emitere a tranșei sonore pe un ton mai înalt. ◊ ~ descendentă: emitere a tranșei sonore pe un ton mai scăzut. ◊ ~ enunțiativă: i. normală, obișnuită, continuă, care caracterizează o propoziție enunțiativă. ◊ ~ interogativă: i. ascendentă, întrebătoare, care ajută la realizarea unei întrebări, care caracterizează o propoziție interogativă. ◊ ~ exclamativă: i. descendentă, a mirării, ce sugerează o stare sufletească, ce ajută la realizarea unei exclamări, ce caracterizează o propoziție exclamativă. ◊ ~ predicativă: i. specifică predicatului, care sugerează acțiunea verbului predicat. ◊ ~ suplimentară: i. care se adaugă celei obișnuite, enunțiative, pentru a evidenția anumite categorii (vocativul, imperativul, anumite adverbe și interjecții predicative). 2. fel specific de a pronunța un sunet vocalic.