iscusință sf [At: (a. 1785) GCR II, 144/19 / V: ins~, ~cos~, ~uși~ / Pl: ~țe, ~ți / E: iscusi + -ință] 1 Ușurință de a face un lucru ca urmare a unei bune deprinderi sau înclinații Si: abilitate, dexteritate, dibăcie, (înv) iscusire (1), îndemânare, pricepere. 2 Agerime a minții Si: (înv) iscusire (2), inteligență, istețime. 3 (Pex) Capacitate de a-și ascunde adevăratele intenții (reprobabile) Si: (înv) iscusire (3), viclenie. 4 Talent. corectat(ă)

ISCUSINȚĂ, (rar) iscusințe și iscusinți, s. f. Îndemînare, dibăcie, abilitate, ingeniozitate, pricepere; p. ext. talent, meșteșug, artă. Era meșter în meseria de păsărar, avînd lațuri presărate cu iscusință. PAS, Z. I 209. Asupra cîrmuirei împărăției n-am nimic să-ți zic, fiindcă tu, cu iscusința ta, știu că ai s-o duci bine. ISPIRESCU, L. 41. Istoricii deosebitelor neamuri laudă talentele, iscusința, vitejia acestor căpitani mari. BĂLCESCU, O. I 24.

ISCUSINȚĂ ~e f. Calitatea de a fi iscusit; îndemânare; dibăcie; abilitate. /a iscusi + suf. ~ință

iscusință f. pricepere, agerime de minte.

iscusínță f., pl. e. Calitatea de a fi iscusit, pricepere, îndemănare.

inscusință sf vz iscusință

iscosință sf vz iscusință

iscușință sf vz iscusință

iscusință s. f., g.-d. art. iscusinței; pl. iscusințe

iscusință s. f., g.-d. art. iscusinței; pl. iscusințe

iscusință s. f., g.-d. art. iscusinței; pl. iscusințe

ISCUSINȚĂ s. 1. v. îndemânare. 2. v. ingeniozitate. 3. v. măiestrie. 4. v. inteligență.

ISCUSINȚĂ s. 1. abilitate, destoinicie, dexteritate, dibăcie, ingeniozitate, isteție, istețime, îndemînare, pricepere, știință, talent, ușurință, (pop.) meșteșug, meșteșugire, (înv. și reg.) meșterie, (reg.) apucătură, pricepuție, (înv.) iscusire, marafet, practică. (Demonstra o mare ~ în mînuirea...) 2. ingeniozitate, inventivitate, subtilitate. (~ unui procedeu.) 3. artă, dibăcie, îndemînare, măiestrie, meșteșug, pricepere, știință, talent. (Obiect făcut cu multă ~.) 4. agerime, deșteptăciune, dibăcie, inteligență, istețime, îndemînare, pricepere. (~ unei persoane într-o împrejurare dată.)

ISCUSINȚĂ. Subst. Iscusință, pricepere, destoinicie, vrednicie, istețime, îndemînare, abilitate, dexteritate, dibăcie, artă, măiestrie, meșteșug, meșterie (înv. și reg.), artizanat; inventivitate, ingeniozitate. Aptitudine, aplicație (fig.), înclinare (fig.), înclinație (fig.), aplecare (fig.), chemare (fig.), vocație, har, înzestrare (fig.), talent, geniu. Maistru, maestru, meșter, meșteraș (dim., rar), artizan, artist, magician (fig.). Adj. Iscusit, priceput, destoinic, vrednic, îndemînatic, isteț, abil, vîrlav (reg.), dibaci, măiestru, meșter, măiestrit, măiestreț (înv.), meșteșugos (înv. și pop.), meșteșugăreț (înv.), meșteșugit (fam.), artistic. Dotat, înzestrat (fig.), talentat. Vb. A fi iscusit, a (se) iscusi (înv.), a da dovadă de iscusință (de pricepere, de îndemînare), a se pricepe, a fi priceput, a se îndemîna (înv.), a dibăci (pop.); a avea mînă bună, a fi bun de mînă, a fi ușor de mînă, a fi îndemînatic, a avea mîini de aur. A avea talent (har), a avea stofă. A face cu îndemînare (cu artă), a măiestri (rar), a meșteri, a meșteșugi (fam.). V. artă, inteligență, meșteșug, talent.