joncțiune sf [At: DA / V: (înv) junc~ / P: ~ți-u~ / Pl: ~i / E: fr jonction] 1 Legătură. 2 (Ccr) Loc unde se realizează unirea unor părți, a unor elemente etc. Si: (liv) junctură (1). 3 (Elt) Zonă de contact între două regiuni cu mecanisme diferite de conducție ale unui semiconductor, între doi semiconductori sau între un metal și un semiconductor. 4 (Lin) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau subordonare dintre elementele unei propoziții sau fraze, care constă în legarea lor prin cuvinte ajutătoare. 5 (Mil) Loc unde se realizează legătura dintre flancurile dispozitivelor de luptă a două unități militare.

JONCȚIUNE, joncțiuni, s. f. Legătură, împreunare, unire; (concretizat) locul de împreunare, locul unde se face legătura.

JONCȚIUNE s.f. Legătură, unire. ♦ (Concr.) Locul unde se face o legătură; junctură. [Pron. -ți-u-. / cf. fr. jonction, lat. junctio].

JONCȚIUNE s. f. 1. legătură, unire, cuplare; locul unde se face o legătură; junctură. 2. element de circuit care realizează contactul între doi semiconductori diferiți. 3. legare prin coordonare sau subordonare a elementelor unei propoziții ori fraze cu ajutorul unor instrumente gramaticale, sau al altor cuvinte cu funcție de relație. ◊ (mil.) loc unde se realizează legătura dintre flancurile dispozitivelor de luptă a două unități. (< fr. jonction)

JONCȚIUNE ~i f. 1) Punere în contact a unor părți, elemente sau lucruri. 2) Loc unde se realizează acest contact; punct de legătură. [Sil. jonc-ți-u-] /<fr. jonction, lat. jonctio

juncțiune sf vz joncțiune

juncțiune f. 1. unire, împreunare: juncțiune a două armate, a două căi ferate; 2. locul de împreunare: punct de juncțiune.

* juncțiúne f. (lat. júnctio, -ónis, d. júngere, junctum, a uni. V. jug, ajung). Unire, împreunare: juncțiunea a doŭă armate, a doŭă rîurĭ, a doŭă căĭ. Punct de juncțiune, locu unde se unesc doŭă lucrurĭ.

joncțiune (desp. jonc-ți-u-) s. f., g.-d. art. joncțiunii; pl. joncțiuni

joncțiune (jonc-ți-u-) s. f., g.-d. art. joncțiunii; pl. joncțiuni

joncțiune s. f. (sil. jonc-ți-u-), g.-d. art. joncțiunii; pl. joncțiuni

joncțiune (i-u)

JONCȚIUNE s. împreunare, unire. (~ a două armate.)

joncțiune s.f. 1 împreunare, junctură, unire. Joncțiunea celor două tabere de partizani s-a făcut în munți. 2 junctură, legare, legătură, unire. Prin joncțiunea a două corpuri se limitează mobilitatea lor relativă.

JONCȚIUNE s. împreunare, unire. (~ a două armate.)

JONCȚIUNE s. f. (cf. fr. jonction, lat. junctio): legătură, unire, contact realizat între o parte de propoziție și elementul regent, între două părți de propoziție, între o parte de propoziție și o propoziție, între două propoziții sau între două fraze, cu ajutorul unor instrumente gramaticale (prepoziții, conjuncții, locuțiuni prepoziționale, locuțiuni conjuncționale) sau al unor părți de vorbire cu funcție de relație (pronume și adjective relative, adverbe relative). Termen folosit în sintagmele element de joncțiune, coordonare prin joncțiune și subordonare prin joncțiune (v.).