juruință sf [At: LET. I, 158/15 / Pl: ~țe, ~ți / E: jurui¹ + -ință] (Îrg) 1 Legământ față de Dumnezeu. 2 Promisiune solemnă. 3 Făgăduială cu jurământ (5).

❍JURUINȚĂ, †GIURUINȚĂ (pl. -țe, -ți) sf. Mold. Bucov. Făgăduință solemnă, făgăduială: după multe lincote și giuruințe ce-i va fi giuruit (PRV.-LP.); nu ți-e milă de o ticăloasă fată pe care ai adimenit-o cu juruinți mincinoase? (NEGR.); câpătînd străinul juruința, au înhățat carul de osie (SB.) [jurui].

JURUINȚĂ, juruințe și juruinți, s. f. (Învechit) Făgăduială solemnă; jurămînt. Ai ademenit-o cu juruinți mincinoase. NEGRUZZI, S. I 19.

JURUINȚĂ s.f. (Mold.) Făgăduință. A: Giuruințe cari le-au giuruit Dumnezău. VARLAAM. Ai trimis . . . giuruința ta pre șe[r]bii tăi, pre părinții noștri. DM, 34^r. Acestea sînt giuruințele filozofilor. E 1779, 13^v; cf. URECHE; PRAV.; CANTEMIR, HR. // C: Giuruința lui Pavel Apostol. C 1737, 19^r. Etimologie: jurui + suf. -ință. Vezi și jurui, juruire, juruit, juruită. Cf. f ă g a d ă, f ă g ă d a ș, f ă g ă d u i a l ă, j u r u i r e, j u r u i t ă.

juruință f. promisiune solemnă.

juruínță f., pl. e. Promisiune solemnă.

juruință (înv., reg.) s. f., g.-d. art. juruinței; pl. juruințe

juruință (înv., reg.) s. f., g.-d. art. juruinței; pl. juruințe

juruință s. f., g.-d. art. juruinței; pl. juruințe

JURUINȚĂ s. v. angajament, asigurare, cuvânt, fagăduială, făgăduință, jurământ, legământ, promisiune, vorbă.

juruință s.f. 1 (înv. și reg.; de obicei constr. cu vb. „a ține”, „a respecta”, „a călca”) v. Jurământ. Legământ. 2 (reg.; de obicei constr. cu vb. „a lua”, „a ține”, „a respecta”) v. Angajament. Asigurare. Cuvânt. Făgăduială. Făgăduință. Legământ. Promisiune. Vorbă.

juruință s. v. ANGAJAMENT. ASIGURARE. CUVÎNT. FĂGĂDUIALĂ. FĂGĂDUINȚĂ. JURĂMÎNT. LEGĂMÎNT. PROMISIUNE. VORBĂ.