juxtapoziție sf [At: MAIORESCU, D. III, 401 / V: ~iune / Pl: ~ii / E: fr juxtaposition] (Rar) Juxtapunere.

JUXTAPOZIȚIE s.f. Juxtapunere. [Gen. -iei, var. juxtapozițiune s.f. / < fr. juxtaposition].

JUXTAPOZIȚIE s. f. juxtapunere. (< fr. juxtaposition)

juxtapozițiune sf vz juxtapoziție

JUXTAPOZIȚIUNE s.f. v. juxtapoziție.

* juxtapozițiúne f. (lat. juxta, alăturea, și positio, -ónis, pozițiune). Acțiunea de a saŭ de a se juxtapune. Starea lucrului juxtapus. Modu pin care cresc corpurile anorganice (adică pin alipirea succesivă a moleculelor noŭă de un sîmbure primitiv).

juxtapoziție (rar) (desp. -ți-e) s. f., art. juxtapoziția (desp. -ți-a), g.-d. art. juxtapoziției; pl. juxtapoziții, art. juxtapozițiile (desp. -ți-i-)

juxtapoziție (rar) (-ți-e) s. f., art. juxtapoziția (-ți-a), g.-d. art. juxtapoziției; pl. juxtapoziții, art. juxtapozițiile (-ți-i-)

juxtapoziție s. f. poziție

JUXTAPOZIȚIE s. v. juxtapunere.

juxtapoziție s.f. (rar) v. Alăturare. Juxtapunere.