lamento sn [At: ROMÂNIA LITERARĂ, 1979, nr. 5, 873 / Pl: ~uri / E: it lamento] 1 Piesă muzicală, preponderent vocală, cu caracter de tânguire. 2-3 (Liv; lpl) Lamentare (1-2).

LAMENTO s.n. 1. (Muz.) Piesă vocală în vechea operă italiană, cu caracter trist, tînguitor. 2. (Liv.; la pl.) Jeluire; lamentație; plînsete, gemete; jale. [Sg. (2) lament. / cf. it. lamento, lat. lamenta].

LAMENTO s. n. 1. (muz.) piesă vocală în vechea operă italiană, cu caracter trist, tânguitor. 2. (pl.) lamentație; plânsete. (< it. lamento)

lamento (muz.) s. n., art. lamentoul; pl. lamentouri

lamento (it.) s. n., art. lamentoul; pl. lamentouri

lamento s. n., pl. lamentouri

lamento (cuv. it. „plângere, tânguire”), piesă muzicală populară sau cultă, preponderent vocală, fără formă proprie și cu un caracter de tânguire. 1. Practică folclorică a „bocitului” la mort sau în cazul unor calamități naturale este conservată (în Europa de V) în anumite regiuni: Scoția, Irlanda (lament), Corsica (1). V. bocet. 2. Termen de origine veche fr. foarte răspândit în ev. med. alături de sin. său planc, planch, care definește o compoziție poetică neimplicând o formă muzicală fixă. 3. Tip de arie* exprimând durere, jale, introdusă în opera* it. a sec. 17, în apropierea culminației conflictului.

LAMENTO (cuv. it.) s. n. Piesă vocală cu caracter trist, tânguitor, specifică operei italiene din sec. 17-18, plasată, de obicei, imediat înaintea deznodământului dramatic (ex. l. din opera „Ariana” de Monteverdi). Din sec. 19, termenul are doar sensul de „cântec trist”, putând desemna o lucrare vocală sau instrumentală.