leagăn sn [At: (a. 1692) GCR I, 303/8 / V: (pop) ~ang~, (reg) ~ăr / Pl: ~e, (îvr) legene, (reg) ~uri, legeni / E: legăna] 1 Pat mic, de lemn, din nuiele împletite sau din pânză, pentru bebeluși, prins cu sfori de tavan, prins cu cârlige pe patru picioare, sau fixat pe două tălpi cu baza curbată. 2 (Reg) Coș de nuiele sau din coajă de copac în care țărăncile își poartă bebelușul în spate. Si: (reg) belceu, țuțul. 3 (Îs) Cântec de ~ Cântec cu care se adoarme copilul. 4 (Îas) Text al acestui cântec, o specie a poeziei lirice. 5 (Fig) Naștere. 6 (Fig) Copilărie. 7 (Îlav) Din (sau de la ori în) ~ Din fașă. 8 (Îal) De mic. 9 (Îal) Din copilărie. 10 (Îe) Din (sau de la) ~ până la (sau în) mormânt Pe tot parcursul vieții Si: mereu, totdeauna. 11 (Fig; urmat de determinări în genitiv) Loc unde s-a născut, a crescut și s-a format cineva sau ceva. 12 (Rar) Cauză. 13 (Rar) Motiv. 14 Instituție de stat sau așezământ filantropic unde se cresc copiii orfani sau abandonați. 15 (Imp) Creșă. 16 Bancă, scaun sau scândură suspendată cu frânghii, pe care se așază cineva ca să se balanseze Si: balansoar, lanțuri, scrânciob, (reg) dulap, (reg) țițeche. 17 (Îlv) A se da în ~ A se legăna. 18 (Fig) În formă de leagăn (1). 19 Trăsură suspendată pe arcuri sau pe chingi Si: berlină, caleașcă, cupeu, landou, rădvan. 20 Scaun suspendat al unei căruțe sau al unei trăsuri, pe care stă vizitiul Si: capră, jeț, laviță. 21 (Pes; reg) Coș făcut din scoarță de copac. 22 (Pes; reg) Săltătoare. 23 (Teh) Grindă mobilă dispusă între traversele intermediare ale cadrului anumitor boghiuri de vehicol de cale ferată.

LEAGĂN, leagăne, s. n. 1. Pătuc de lemn sau de nuiele împletite pentru copiii mici (mai ales pentru sugaci) în care de obicei sînt legănați ca să doarmă. Toți din sat dorm, toate lămpile s-au stins numai mama veghează... Stă lîngă leagăn, pruncușorul geme, că-l arde pojarul. CAMILAR, TEM. 182. L-a rugat Haia să-i facă un leagăn mic... pentru păpușa ei. SAHIA, N. 96. O puse-n luntre, ducînd-o ca într-un leagăn. EMINESCU, N. 11. ◊ Cintec de leagăn = cîntec cu care se adoarme copilul. ♦ Fig. (Precedat adeseori de prep. «din») Început (al vieții), prima copilărie. Blanca, află că din leagăn Domnul este al tău mire. EMINESCU, O. I 65. ♦ Fig. Loc plăcut unde se poate sta sau unde se poate dezvolta ceva; cuib. Pămîntul nostru-i scump și sfînt, Că el ni-e leagăn și mormînt. COȘBUC, P. I 209. A noastră fericire Schimba întreaga lume în leagăn de iubire. ALECSANDRI, P I 139. 2. Fig. (Urmat de determinări în genitiv) Loc unde a luat naștere sau a crescut cineva sau ceva; loc de baștină, de origine. Și-n depărtare, la stînga, bătrînii munți cenușii, leagănul strămoșilor noștri, se pierdeau în cerul strălucit. SADOVEANU, O. I 120. 3. Instituție de stat sau filantropică unde se creșteau odinioară copiii lipsiți de părinți. Am fost copil găsit Și-atunci, la leagăn dată Într-un cearșaf de cit. N-am mamă și nici tată. D. BOTEZ, F. S. 73. ♦ (Impropriu) Creșă. Pe lîngă colhoz s-au creat leagăne pentru copii, unde mama își poate lăsa copilul în timpul zilei de muncă. SAHIA, U.R.S.S. 101. 4. Bancă, scaun sau scîndură suspendată cu frînghii, pe care se așază cineva ca să se balanseze. Pe la răspîntii și în piețe căișori, leagăne, panorame. SANDU, D. P. 30. ◊ Expr. A se da în leagăn = a se legăna. Pe flori a se da-n leagăn c-o aripă ușoară... A fluturelui astfel e soarta. ALEXANDRESCU, M. 159. ♦ Scrînciob.

LEAGĂN ~e n. 1) Pat mic, servind pentru a ține și a legăna copiii mici. 2) fig. Loc de origine; obârșie. /v. a legăna

LEAGĂN s.n. (Mold.) Trăsură. Acea jupîneasă au găsit leagăn cu cai și 12 voinici. URECHE. Și adecă un bărbat arap spîn . . . era întorcîndu- să și ședea în leagănul său. AP 1646, 27^r; cf. VARLAAM. Forme gramaticale: pl. leagene (VARLAAM). Etimologie: legăna. Cf. b u t c ă.

leagăn n. 1. pat mic de legănat pruncul; 2. fig. primii ani ai vieții sau locul unde se petrece acea vârstă: leagănul naționalității, leagănul civilizațiunii; 3. bucată de lemn sau scaun suspendat între doă funii și pe care se leagănă. [Derivat dela leg (cf. tragăn din trag]; leagănul țărănesc e o albie sau o troacă, obișnuit legată de grinda casei].

leágăn n., pl. legene (maĭ bine de cît leagăne), ca fremete, tefere, țepene (d. a legăna). Pat mic (orĭ o simplă albie) în care se pun prunciĭ și se leagănă ca să adoarmă. Cîntec de leagăn, cîntec de adormit copiiĭ. Fig. Origine, patrie: Grecia fu leagănu civilizațiuniĭ. Din leagăn, din copilărie: a ști un lucru din leagăn. Scaun atîrnat de doŭă funiĭ orĭ trapez: a te da în leagăn. Speĭe. Leagăn cu caĭ, șir de caĭ de lemn făcuțĭ ca să se învîrtească în cerc și pe care încalecă copiiĭ. – În Trans. și leangăn. V. belceŭ.

leagăr sn vz leagăn

leangăn sn vz leagăn

leángăn, V. leagăn.

leagăn s. n., pl. leagăne

leagăn s. n., pl. leagăne

leagăn s. n., pl. leagăne

leagăn, -găne sb.

LEAGĂN s. 1. (prin Transilv.) belceu, (Olt.) luică, (Transilv.) țuțul. (~ pentru copii.) 2. v. scrânciob. 3. (reg.) săltătoare, speie. (~ pentru pescuit.)

LEAGĂN s. v. berlină.

leagăn s.n. I 1 <reg.> belceu, copaie, copăic, luică, țițeică, țuțoaică, țuțoi, țuțu, țuțui², țuțui, țuțulaică, țuțulig, țuțuluș. A atârnat de grinda de pe terasă un leagăn pentru copil. 2 balansoar, scrânciob, <reg.> dăinuș, dulap², glenci, huiț, hunțuț, huță, huțână, huțunătoare, lanțuri (v. lanț), scârțimuș, vârtej, vârtiloi, zdrâncă, zvârdină, <înv.> clătinător. Copiii se dau într-un leagăn care se învârte. 3 (pesc.) <reg.> săltătoare (v. săltător), speie. Leagănul este un coș lunguieț, cu gura largă, folosit la pescuitul pe sub maluri. 4 (ferov.) traversă dansantă. Leagănul este o grindă mobilă între traversele intermediare ale cadrului anumitor boghiuri de vehicul de cale ferată. 5 (transp.; înv.) v. Berlină. 6 (impr.) v. Cămin. Creșă. II fig. 1 obârșie, origine, <fig.> izvor, matcă. Din când în când, ca să nu uităm cine suntem, trebuie să ne întoarcem la leagăn. 2 (rar) v. Copilărie. Pruncie.

leagăn s. v. BERLINĂ.

LEAGĂN s. 1. (prin Transilv.) belceu, (Olt.) luică, (Transilv.) țuțul. (~ pentru copii.) 2. dulap, scrînciob, (înv. și reg.) scîrcium, (reg.) huiț, (Transilv.) vîrtej, (Ban.) vîrtiloi, (prin Transilv.) zdrîncă. (S-a dat în ~ la moși.) 3. (reg.) săltătoare, speie. (~ pentru pescuit.)

leagăn (leagăne), s. n. – 1. Pătuț care se balansează pentru copiii mici. – 2. Început, origine. – 3. Scrînciob, dulap. – 4. (Înv.) Caleașcă, șaretă. – 5. Scăunel, capra vizitiului la trăsurile cu suspensie. – 6. Vîrșă, instrument de pescuit în formă conică. – Var. leangăn, leagănă. Mr. leagînă, megl. legăn, istr. leagăr. Der. legăna, vb. (a da în leagăn un copil; a adormi cu cîntece un copil; a dezmierda, a desfăta; refl., a se da în leagăn; a merge legănat, a se balansa; refl., a se clătina, a oscila, a se bălăbăni; refl., înv., a se îndoi, a șovăi); legănător, adj. (care încîntă); legănătoare, s. f. (servitoare care leagănă); legănătură, s. f. (legănare). Origine nesigură. Pare să provină dintr-un lat. *lecanis, din gr. λεϰάνη (și, de asemeni, λαϰάνη sau λεϰάνιον), „taler, găleată, jgheab”, cf. rus. lochanĭ „lighean” (Vasmer, II, 62). De fapt, forma tradițională a leagănului este cea a unei copăi făcute dintr-un trunchi de copac tăiat în două, în direcția înălțimii, și scobit, cf. albie, copaie. După Boissacq 568, cuvintele gr. provin prin intermediul lui λέϰος „taler”, dintr-o rădăcină indoeurop. *leq- „a se încovoia”, cf. lat. lanx „taler, terezie de balanță”. Semantismul pare normal: nu și fonetismul, care prezintă o oarecare dificultate. Ar trebui să se admită o schimbare de accent, facilitat poate de vb. legăna (cf. pieptene-pieptăna, cumpănă-cumpăni, geamănă-îngemăna, etc.). Și așa, rezultatul ar trebui să fie leagînă (ca în mr.), unde î s-ar fi deschis sub influența lui e anterior și al lui e final de la pl. Forma de pl. a oscilat de la leagene (sec. XVII, înv.) › legene la leagăne, care este forma acceptată astăzi, poate datorită unei repugnanțe instinctive de a admite schimbarea lui g › ğ în interiorul cuvîntului. Este un cuvînt comun (ALR, I, 287); și prezența formei rotacizate (cf. istr.) arată fără putință de tăgadă o apartenență la fondul lingvistic primitiv. Der. din gr. λεϰάνη sau λαγένα a fost deja propusă de Roesler 571, dar nu a fost acceptată, și nici n-ar putea fi, căci Roesler pornea de la gr. modernă. Laurian și Massim se gîndeau la gr. λίϰνον „leagăn”; și Candrea presupune că acest ultim cuvînt ar fi trecut în lat. în forma *ligĭnus, a cărei der. nu pare corectă (căci dificultatea rezultatului gi › gă, se explică, neconvingător, prin paralelismul cu cearcăn și mesteacăn). Toate celelalte ipoteze pleacă de la vb. legăna, considerat ca originar, în timp ce leagăn ar fi un postverbal. Părerea cea mai acceptată astăzi, din cîte se pare, este cea a lui Pușcariu, care se bazează pe un lat. *lĭgĭnāre, der. din ligare. Explicația semantică se găsește în faptul că anumite leagăne se leagă de o grindă din tavan pentru a le ușura balansul (Pușcariu, Lat. ti, 172; Pușcariu 957; REW 5028; Tiktin; Pușcariu, Dacor., I, 228; Rosetti, I, 58 și 168; Iordan, BF, IX, 149; cf. Rohlfs, Differenzierung, 57; Drăganu, Dacor., III, 509-14, explica lat. *lĭgĭnāre printr-un radical *lig- „a mișca”). – Dar obiceiul leagănelor legate de tavan există doar în Trans. și nu e sigur că-i cel inițial; fonetismul nu incetează să prezinte dificultăți; și nici evoluția semantică propusă nu pare probabilă, deoarece *lĭgĭnāre „leagăne” ar trebui să însemne, după același Pușcariu, „a lega leagănul”, adică faza de pregătire a lui legăna, care se dă o singură dată; așa că *lĭgĭnāre doar în mod forțat ar putea ajunge să însemne „a legăna” (după cum în iter facere nu putem conchide că facere ar putea ajunge să însemne „a călători”). Cu atît mai puțin pare convingător etimonul *legivinare, de la levis compus cu agināre (Candrea-Dens., 943; Densusianu, GS, II, 317), cu sensul de „a se mișca încet”. În fine, nu sînt probabile explicațiile încercate pe baza împrumuturilor moderne din mag. lengetni, logatni (Cihac, II, 511); din alb. lëkunt „a legăna” (Miklosich, Rum. Unters., II, 22); din bg. legalo „cuib” (Byhan 264); din mag. lengeni „a undui, a face valuri” (Scriban).

din leagăn expr. din copilărie; de la o vârstă foarte mică.